Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

Era o expresie favorită a mamei mele, atunci când ieşeam împreună la plimbare. Trăise preponderent într-o vreme în care adresarea cu „tu” era semn de maximă intimitate între doi oameni, chiar de acelaşi sex fiind. Dacă îmi aduc bine aminte, propria ei mamă era „mata” pentru ea, iar cumnatele mai în vârstă, „dumneata” – două cuvinte pe cale de dispariţie în zilele noastre.

La mine, treaba e complet lipsită de nuanţe intermediare: există „tu” pentru prieteni şi „dumneavoastră” pentru ne-prieteni, cu excepţia şoferilor nesimţiţi, care sunt „vaco” şi, respectiv, „boule ce eşti”, în funcţie de sexul fiecăruia. Am crescut în comunism, când respectul era de multe ori o aparenţă impusă cu forţa de o anumită poziţie socială, exprimat prin praful în ochi al politeţii formale. De aceea, mi-a fost mereu dificil să iau la per tu pe cineva aflat într-o funcţie publică sau îmbrăcat într-o uniformă, fie ea şi de la ADP. Cu mici excepţii. Ca atunci când am fost pentru prima oară la dentist în Bucureşti, acum vreun sfert de secol. Eu eram studentă şi tare speriată, el era un bărbat foarte mişto, după gusturile mele, dar însurat, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă şi cu un arsenal înfricoşător de scule metalice la îndemână. Nimic nu ar fi prezis relaţia de amiciţie care urma să se înfiripe încă de la prima şedinţă, când, disperată de teama acului pe care tocmai mi-l înfipsese în gingie, am strâns şi eu în mână ce am prins prin zonă. Adică bărbăţia omului, săracu’ de el. Bun profesionist fiind, nu s-a mişcat, ca să nu-mi rupă acul în gură. Doar s-a albăstrit un pic. Dar nu era vina mea că scaunele de dentist nu au prevăzut mâner pe partea dreaptă, pentru încleştat degetele pe el în caz de suferinţă! Apoi am râs copios împreună. Ei bine, după o strângere de mână, la propriu, atât de francă, ce sens mai avea să ne încurcăm cu „dumneavoastră”? Şi îi sunt pacientă până în ziua de azi.

Există şi medici care îl impun special pe „dumneavoastră”, tocmai ca mijloc de a păstra relaţia cu pacienţii strict la nivelul profesional. Sau, mai bine zis, cu „pacientele”. Pentru că mă refer la ginecologi. Am văzut mai mulţi la viaţa mea, de preferinţă bărbaţi, pentru că mi s-au părut mai delicaţi cu mine în timpul consultului decât femeile, cu mai mult simţ al umorului (calitate esenţială în acele circumstanţe în care îmi vine să mă dedublez pentru a putea pretinde că nu sunt eu cea de pe masa de consultaţie, atât de îngrozitor de jenată mă simt) şi, desigur, mai buni profesionişti – dar asta e altă discuţie. Toţi aceşti ginecologi pe care i-am consultat afişează pe birou sau ca fond de ecran, pe calculator, o poză mare cu soţia/logodnica/prietena şi eventualii copii/pisici/căţei comuni. Presupun că îi învaţă la şcoală să facă aşa ceva, pentru a preîntâmpina avansurile pe care le-ar putea primi din partea unor paciente care îşi confundă emoţiile, din cauza prea marii intimităţi cu medicul din cabinet. Şi nici unul nu încurajează adresarea la persoana a doua singular. Doar medicul care a adus-o pe fiică-mea pe lume, acum mai mult de şapte ani, m-a rugat mai deunăzi să îi zic „tu”. Nu mai avem de atunci o relaţie profesională pentru că mi-a fost, de fapt, doar obstretician, nu ginecolog, e mai tânăr decât mine, are o familie frumoasă (cu două fetiţe, în caz că vă mai aduceţi aminte că s-a răzbunat viaţa pe el) şi, la urma urmei, este omul care mă cunoaşte cel mai profund din toată lumea asta, la modul propriu. Nu numai că s-a uitat prin cotloane bine ascunse vederii, dar şi-a mai şi băgat bisturiul şi mâinile în burta mea, ca să scoată chestia aia murdară şi chirăitoare pe care urma să o numim „Luna”. Eu zic că putem face o excepţie şi în cazul lui şi să ne tutuim.

Tot ca armă subtilă de apărare l-am folosit şi eu pe „dumneavoastră” atunci când am avut secretar. Oricât de vitează m-aş fi simţit eu la treizeci de ani, ca tânără şi entuziastă directoare de firmă de soft – chestii despre care nu ştiam absolut nimic, nici despre munca într-un colectiv mai mare, nici despre programare -, a trebuit să mă dau rapid bătută şi să recunosc că aveam nevoie de ajutor în noua mea funcţie, mai ales la partea de rezistenţă fizică a treburilor. Şi am dat un anunţ de angajare neruşinat de sexist, dedicat exclusiv bărbaţilor. Aşa se face că m-am trezit cu destul de puţini doritori la interviu, probabil din motive la fel de sexiste ca ale mele. Cel pe care l-am angajat avea păr lung, o groază de inele pe degete şi cercel în ureche, dar părea de încredere şi îmi promisese că se va prezenta tuns şi sigur de trecut prin detectorul de metale în prima zi de serviciu. Ceea ce a şi făcut. Aproape cinci ani mi-a fost secretar şi nu m-a dezamăgit niciodată. Dar nici nu l-am încurajat să mă tutuiască. Era singurul din firmă care îmi vorbea cu „dumneavoastră”, chiar dacă nu era cel mai tânăr de acolo. Mi se părea că aşa nu las nici o portiţă deschisă spre vreun motiv de bârfă legat de o şefă cu fuste scurte şi al ei secretar frumuşel foc. Acum, poziţiile sunt inversate: el este director de bancă şi eu casnică făcătoare de povestiri, avem fiecare vârste mature şi familii aşezate, dar continuăm să păstrăm acea adresare nejustificată decât de o nostalgie a unor vremuri frumoase, de demult.

Dar să ajung şi unde intenţionam să ajung cu articolul ăsta, după obişnuitul ocol ameţitor prin întâmplările vieţii mele. Dezvoltarea impresionantă a reţelelor sociale şi folosirea extensivă a limbii engleze în aproape orice domeniu de activitate au dus, de o vreme încoace, la un fenomen interesant pentru mine, observatoarea curioasă a moravurilor contemporane: răspândirea adresării cu „tu”, indiferent de vârsta interlocutorului sau de neimportantul amănunt dacă l-ai cunoscut în prealabil, în viaţa reală, sau nu. Adică pe internet toată lumea tutuieşte pe toată lumea. Şi, pe cât de tare mă bucură să-i văd pe copiii mici cum îmi vorbesc relaxat, de parcă aş avea aceeaşi vârstă cu ei (semn că mă consideră demnă de încrederea lor), sau pe cât de tare m-aş bucura să mă mai abordeze cu „tu” vreun macaragiu când trec pe stradă (sau măcar să mă mai fluiere şi pe mine un pic, please!), pe atât de tare mă deranjează ca un puşti sau o puştoaică abia trecuţi de vârsta adolescenţei şi de care nu am auzit în viaţa mea să mi se adreseze direct cu „tu”, în corespondenţa internautică, profesională de multe ori.

Nu ştiu nici care a fost factorul hotărâtor în răspândirea fenomenului: folosirea limbii engleze, în care „tu”, „dumneavoastră”, „dumneata”, „matale” şi orice altă formă de persoana a doua sună la fel şi la singular, şi la plural („you”) sau folosirea internetului, această reţea a anonimatului care a suprimat şi ultima brumă de politeţe din dialogurile noastre?

Şi nu ştiu nici dacă sunt eu exagerat de riguroasă. Tind să cred că nu. De obicei, mă rog de cunoscuţi mai tineri să mă tutuiască, dacă ei nu îndrăznesc. Dar e vorba de oameni, repet, cunoscuţi. Oameni cu care am ceva în comun, oameni care îmi plac, oameni pe care îi invit chiar eu spre această intimitate lingvistică. Mai deranjează pe cineva, oare, acest detaliu al adresării directe, prea directe, a tinerilor de azi? Va dispărea „dumneavoastră” din uzul limbii române în, să zicem, un secol de acum înainte? Şi mai există români care să aibă astfel de dileme acum, la început de weekend, de vacanţă şi de seară superbă, de primăvară? Ia să vedem! 🙂

Anunțuri

23 de gânduri despre „Ia-mă de braţ şi spune-mi „tu”

  1. Nope, cred ca esti singura cu dilemele. Noi, restul, asteptam week-endul :))) Recunos ca si pe mine ma deranjeaza adresarea cu tu, dar de obicei atunci cand vanzatoarele, chelneritele, barmanii, alti furnizori de servicii ma iau la per tu, desi nu ne cunoastem. Ma irita chestia asta pt ca eu le vorbesc cu dumneavoastra tuturor si asa mi se pare civilizat. Pe internet, intr-adevar, regulile de politete sunt ceva mai relaxate si nu mi se pare neaparat o problema.

    Apreciat de 1 persoană

    • Si pe mine ma iritau vanzatoarele etc. Acum mi-ar placea, dupa cum spuneam, sa ma mai creada atat de tanara incat sa-si permita asta!
      Multumesc pentru raspuns. Ai fost politicoasa (sic!) sa nu ma lasi chiar singurica cu dilemele mele 😉

      Apreciază

  2. Asta e dilema vietii mele. In general, spun dumneavoastra dar in mediul online, daca e o discutie informala, spun tu dar pastrez respectul specific din mediul offline pe care l-as avea cu un necunoscut. Ca idee, pe la noi prin nord, se saluta cu saru’mana vecinii de la bloc, neamurile&co. Ei bine, de mica nu imi prea placea ideea asa ca multa vreme nu am salutat deloc. Dupa ce am crescut suficient de mare incat domnii au inceput sa ma salute pe mine cu sarut mana, hopaa, cum sa salut eu barbatii la fel? Asa ca am reinceput evitarile si salutul fastacit. La noi nimeni nu spunea Buna asa ca eram cel putin amuzanta cand ma auzeau. Am ajuns de ii spuneam si socrului meu buna ziua pana cand m-a corectat si am ajuns la saru’mana. Acum spun buna ziua, buna sau trag cu urechea sa aud cum saluta altii de varsta mea si ma adaptez locului. Dilemeee, dilemeee.

    Apreciat de 1 persoană

    • :-))) Suntem doua!
      Apropo de „saru’ mana”, (pe care il urasc, apropo), stiu ca in Moldova exista zone in care copiii li se adreseaza parintilor cu „dumneavoastra”. Mi s-a parut intotdeauna cea mai ciudata adresare…

      Apreciază

  3. Doamne, am rămas blocată la domnul dentist pe care l-ai transformat, involuntar, în soprană… Am râs cu lacrimi în faţa telefonului… în metrou fiind, fireşte, cum altfel?
    Apropo de termeni pe care îi urăsc, ei bine, „Duduie” e în top. Şi am să îţi zic şi de ce: sună oribil, sună a înjurătură. Ba chiar m-am luat de un domn, în autobuz, când a întrebat-o pe mama: „Duduie, coborâţi?”. „Să nu o înjulaţi pe mama mea, tovalăşu”, i-am replicat eu cu un aer de superioritate la nici 5 ani ai mei… A râs tot autobuzul, mai puţin tovarăşu’.

    Apreciat de 1 persoană

  4. O poveste foarte frumoasa!
    Cand vorbim de probleme ginecologice, nu prea stiu ce sa spun, sunt aspecte straine ”universului” meu. Asa ca va las pe voi fetele sa ne impartasiti din experienta, care de obicei nu este tocmai placuta, referitor la acest aspect.
    Cand te-a vazut omul cat de hotarata esti, normal ca s-a albastrit. Oricum, probabil ca l-ai marcat pe viata cu asa experienta.
    Nu te va uita niciodata!
    In rest, la adapostul nonimatului de pe net, este normal ca interlocutorul sa te considere de aceeasi varsta. Doar avem probleme comune referindu-ne la un anumit subiect.
    Autoritatea formala si informala impune de obicei dvs.
    Diferenta este ca autoritatea formala este impusa administrativ, iar cea informala se castiga.

    Apreciază

    • Asa e, respectul se castiga, nu se impune. E replica mea favorita cand aud cadre didactice plangandu-se ca nu le respecta elevii. De obicei, aceleasi care nu le raspund la salut, care ii trateaza pe copii ca pe fiinte inferioare sau chiar inexistente, care vorbesc la telefon in timpul orelor…
      Si uite-asa ajung sa comentez pana la urma tot despre lucruri triste, care ma dor cel mai tare, pana si la un articol din asta, vesel si pe cu totul alt subiect 🙂

      Apreciază

      • Am auzit un profesor care spunea ca in sistem: ”sunt doua feluri de dascali, cei dedicati profesiei si cei care nu au avut alta alternativa”.
        Concluzia: criza de sistem sau politica proasta.
        Apropo, vezi ce se intampla la Opera Romana. Tot criza de sistem.
        Peste tot este la fel.
        Ma uit si astept sa se trezeasca romanii cand merg la vot.
        După ce am vazut 2009, 2012, 2014 si aventurile tineretului liber, … nu avem nici o sansa!
        Romania are trei feluri de votanti:
        1. Cei care voteaza in cunostinta de cauza;
        2. Cei care ”mananca” la masa partidului;
        3. Ignorantii.
        Paradoxul este ca toti se considera ca facand parte din prima categorie.

        Apreciat de 1 persoană

        • Exact. Si, la fel ca la Opera Romana, unde publicul platitor de bilet si iubitor de frumos a fost frustrat de spectacole zilele astea, peste tot oalele sparte le platesc tot oamenii corecti si cultivati…

          Apreciază

  5. :)))) epica indeed faza cu dentistul
    Sa stii ca eu m-am ofuscat cand m-a luat ginecologul la tu si i-am apasat niste dumneavoastra in raspunsuri de si-a corectat si tonul si formula de politete. Nu ma deranja tu, ci felul cum mi se adresa, l-am pus la punct 😊 dupa aia am mers la o doamna, cu care am si nascut si la care merg si acum, cand ajung in tara, si cu care ne dumneavoastrim elegant
    Cred ca e si influenta englezei si globalizarea si egalizarea, ca nu mai simtim sa ne exprimam respectul formalizand in cuvinte
    In Olanda numai la magazin, la doctor, furnizorii de servicii mi se adreseaza cu dvs, in rest toata lumea e cu tu. Mie mi-e greu sa vb si cu tu, asa ca pronumele de politete nici nu intra in sfera mea de interes, tutuiesc pe toata lumea. Mai putin pe prietenii copilului, pe care ii iau la domni si doamne, ca se hilizesc foarte cute cand fac asta si imi place 😃
    In online cred ca e pur si simplu comoditate

    Apreciat de 2 persoane

  6. Eu am crescut in anii ’90 si am „scapat” sa zic asa de acel „dumneavoastra”, „matale” in familie. In rest imi permiteam sa tutuiesc doar persoanele extrem de apropiate si cam asa vad si acum normalitatea. Cunosc insa foarte multe persoane de varsta mea sau chiar mai mici care zic parintilor „matale”, „dumitale”, asta mi se pare deja putin exagerat, nu neaparat pentru anul in care traim, ci pentru nivelul de intimitate. Sunt de acord cu tine ca in zilele noastre a scazut respectul in exprimare, insa sunt alte generatii pe care nu cred ca le putem schimba (asa cum nici pe noi nu ne-au putut schimba generatiile predecesoare)

    Apreciază

  7. Am si eu un cunoscut care le zice propriilor parinti „dumneavoastră”. Eu am ramas socata cand am auzit si el era foarte incantat de felul in care se adresa.
    Si eu am fost terorizată de „sarut mana” si mi-as fi dorit sa le spun parintilor „pa pa” asa cum faceau altii de varsta mea. Ai mei erau deschisi la orice dar asta nici nu concepeau. Mama s-a suparat când sora mea i-a zis pa.. insa uneori mama zice de 10 ori pa la telefon si sa ii raspund sarut mana de tot atatea ori pt mine e obositor. Cred ca daca i-as fi zis de mica „pa”, acum cu drag ii ziceam „sarut mana”.
    Mie mi-e foarte greu sa ma adresez cu „tu” cuiva mai mare ca mine si s-a intamplat ca la serviciu sa ma tutuiasca oameni carora le-am vorbit politicos (lucrez cu publicul) si m-a deranjat cand „m-a tras de sireturi”. Pe internet nu ma deranjeaza, chiar imi face placere sa fie discutiile lejere, amicale si cand e vorba de persoane pe care nu le cunosc si cu care nu am vorbit niciodată.

    Apreciat de 1 persoană

  8. Astazi te-am redescoperit, si tot citesc pe aici de aproape o ora 🙂
    Ciudat sa ma adresez cu „tu” deoarece nu ne-am prea comversat (posibil sa mai fi scris eu unul-doua comentarii, dar sigur nu in ultimul an de zile), dar felul in care scrii ma face sa te apreciez (si respect) cam ca pe o sora draga, deci n-as putea cu dumneavoastra 🙂

    Si o intamplare: acum cativa ani, cand inca mai catadicseam sa scriu pe minusculul meu blog, aveam un anunt cu „donez kefir”. Imi scriau oameni, expediam cam o data-de doua ori pe luna. Ei imi scriau, eu raspundeam, se infiripau mici discutii, majoritatea incepeau cu dvs apoi treceam, destul de rapid la „tu”. La un moment dat imi scrie un domn, parca era ceva asa intre dvs si tu. Eu, din viteza si relaxare, ii raspund direct cu „tu”. La urmatorul mail vad o adresare mai cu dvs decat la predentul, si deduc faptul ca nu parea chiar tinerel, iar la adresa de expediere era ceva cu satul X, pt preotul Y. Am imbulinat-o urgent 🙂
    Nu mai stiu cum am reparat exact, stilul politicos nu ma parasise dar de …

    Iar cand eram la varsta aceea de nici copil nici domnisoara, am ajuns acasa intr-o zi, si erau niste prieteni de-ai lui tata la el, eu nu-i stiam foarte bine. Intru, zic „saru’mana”, primul imi raspunde „saru’mana”, al doilea, eu zic „sarumana”, el „saru’mana” ne uitam toti, incurcati, unii la altii 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Mortala treaba cu schimbul de „saru’ mana”! :-)))))
      Multumesc mult si pentru aprecieri, si pentru povesti. Ma bucur ca iti place ce scriu. Si ma bucur si ca imi aduc acum aminte de unde imi suna cunoscut „un graunte de nisip”, caruia tocmai i-am dat accept pe FB 😉

      Apreciază

  9. Pingback: Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s