Prinţesa Hula-Hoop

Avea doar şapte ani când am cunoscut-o. Slăbuţă tare, nu prea înaltă pentru vârsta ei, cu ochii cât jumătate de faţă şi un zâmbet care s-a lăţit pe cealaltă jumătate, atunci când i-am întins mâna să facem cunoştinţă:

– Eu sunt Denisa, mi-a răspuns, cu o voce mică, dar hotărâtă, aşa cum s-a dovedit imediat a fi şi ea.

Boţul de om s-a echipat rapid şi s-a căţărat fără ezitare pe eşarfă până sus de tot. Încerca curajos toate poziţiile şi, deşi îi ieşeau bine, le repeta cu perseverenţă, până aproape de perfecţiune. Apoi la trapez, la sfoară, pe sfoară, pe saltea… Denisa era, în mod clar, o nativă într-ale acrobaţiei. Iar faptul că un copil atât de mic venea zilnic la antrenamente, de multe ori mai lungi de o oră, şi le făcea cu atâta seriozitate era absolut remarcabil. Nu o forţa nimeni. Mama ei nici măcar nu rămânea cu ea, decât arareori, la antrenamentele şcolii de circ. Când ne-am întâlnit odată pentru mai multă vreme, am felicitat-o pentru minunea de copil talentat şi conştiincios. Din vorbă în vorbă, am aflat că circul este marea dragoste a fetiţei încă de când avea un an şi jumătate. A fost atunci la primul spectacol, la circul unde tatăl ei era clovn, şi a fost fascinată. Anii copilăriei şi i-a petrecut printre stele, în mai multe sensuri ale cuvântului, iar strălucirea dansatoarelor, măiestria acrobaţilor şi prietenia animalelor au convins-o că locul ei trebuie să fie acolo. Va fi şi ea o artistă de circ.

La vârsta şcolii, însă, părinţii s-au gândit că circul nu e chiar locul ideal pentru a educa un copil. Şcoala circului însemna, de fapt, o profesoară nemţoaică şi doar patru copii (o fetiţă portugheză, un băieţel albanez, unul brazilian şi Denisa). Nomazi cu toţii. România părea să ofere o şansă mai bună pentru învăţare, drept urmare mama şi fetiţa s-au întors acasă, iar tatăl a rămas să lucreze la circ, în Germania. Sunt aproape trei ani de atunci, iar familia se reuneşte doar în vacanţa de vară. Nici măcar de Crăciun nu sunt împreună, e perioadă de lucru intens pentru tată.

Am invitat-o pe mama Denisei să ne întâlnim odată cu copiii prin oraş, să le mai întreb una, alta şi să scriu un articol despre fetiţă. Nu mi-a răspuns pe loc, probabil că nu i se părea nimic extraordinar în povestea lor, apoi noi nu ne-am mai dus la şcoala de circ (Luna nu a arătat a avea vreo înclinaţie spre domeniul acela şi, cu mare regret pentru distracţia ei de acolo, după vreo jumătate de an am renunţat să mai bat jumătate de Bucureşti pentru a ajunge la antrenamente) şi am pierdut legătura. Până acum vreo lună, când am regăsit-o pe Facebook. Profesoara ei de la Funny Circus o înscrisese la Next Star şi Denisa urma să concureze la televizor. Pe cât de tare îmi plac concursurile de talente pentru adulţi, pe atât de puţin îmi plac cele cu copii, din varii motive pe care le voi expune cu altă ocazie. Dar în seara aceea am făcut o mare excepţie şi ne-am uitat până la momentul Denisei. Care a fost aşa cum ne închipuisem: foarte bun. Fetiţa a mai crescut, are aproape nouă ani acum şi trăsături de aproape-domnişoară, dar tot slăbuţă este şi tot cu gura până la urechi zâmbeşte. A făcut progrese remarcabile în acrobaţiile ei la eşarfă. Şi ne-au dat lacrimile când am văzut ce surpriză frumoasă i-au făcut cei la Antena 1: i-au adus tăticul în ţară, fără să îi spună, iar Denisa l-a întâlnit „întâmplător” într-un mall, îmbrăcat de lucru – clovn împărţind baloane copiilor trecători. Mici bucurii ambulante.

Bineînţeles că am votat-o cu mare drag atunci. Ştiam cât de mult munceşte, ce sacrificii fac ai ei pentru ea şi, mai ales, ştiam că participa la acea emisiune din pasiune, şi nu pentru a împlini nu ştiu ce ambiţie a vreunui părinte frustrat. Nu ştiam, însă, dacă acel SMS de nici 3 lei va conta la numărătoare, dar se pare că a contat, iar Denisa a fost câştigătoarea publicului din acea seară. Cea mai votată. Aşa se face că astăzi va concura din nou, în finala de popularitate. Deci vom face din nou o excepţie şi ne vom uita la emisiune, pentru a o putea vota iar. Se pare că are un număr şi mai spectaculos acum, care implică şi cercurile. Pentru că, am uitat să vă spun, Denisa este o mare specialistă în hula-hoop. Numai cine nu a încercat să ţină în echilibru un cerc în jurul taliei crede că este o îndeletnicire uşoară. Nu este absolut deloc. Iar Denisa reuşea să învârtă pe corpuşorul ei mic, simultan, încă de anul trecut, vreo douăzeci de cercuri deodată! Sunt tare curioasă cât de bine îi reuşeşte acum, după încă un an de antrenamente susţinute, de două ore pe zi, zilnic. Dacă mai are mult până să devină regina hula-hoop, aşa cum se visează.

M-aş bucura să o susţineţi şi voi, în cazul în care vă uitaţi la emisiune. Cred că şi dacă nu vă uitaţi puteţi trimite un SMS cu textul „Denisa” la 1272, în timpul difuzării la televizor de deseară. Premiul nu este uriaş, comparativ cu altele similare, e de 5.000 Euro (impozabili şi plătibili, după voinţa sponsorilor, şi/sau în produse). Denisa nici nu îşi face iluzii că viaţa ei s-ar schimba radical odată cu eventuala câştigare a finalei. Dar ştie precis ce ar face cu banii, dacă i-ar primi:

– Echitaţie, mi-a răspuns cu tonul ei hotărât, ca de obicei, când am întrebat-o aseară, la telefon.

– De ce?, m-am mirat eu că, dintre toate atracţiile posibile pe care această lume le poate oferi unei fetiţe de nici nouă ani, a ales-o tocmai pe aceasta.

– Pentru că iubesc caii. Şi este un sport prea scump pentru mine.

Încerc să îmi imaginez un număr de circ care să combine cai, eşarfe suspendate şi cercuri, multe cercuri colorate. Nu prea reuşesc. Dar sunt convinsă că mâna aceasta de om de 25 de kilograme, Denisa, are deja un plan pentru el. Mult succes, fetiţă hotărâtă, să ţi-l îndeplineşti!