Aur curat, frate!

Mă uitam aseară cu fiică-mea la un film. Dat fiind că, data trecută când am făcut aşa ceva, s-a lăsat cu confuzii fiziologice majore în căpuţul ei, am ales mai cu grijă subiectul de astăzi: un amestec de poveste de dragoste adolescentină, misterul unei dispariţii şi anchetă detectivistică cu indicii. Filmul nu mi-a plăcut. Nu m-am ataşat de nici un personaj, nu m-a surprins intriga şi nici nu m-a impresionat jocul vreunui actor. Doar titlul (Paper Towns) mi-a spus o poveste frumoasă, pe care nu o ştiam şi pe a cărei simbolistică presupun că regizorul putea broda mult mai interesant: cică autorii de hărţi obişnuiesc să insereze în lucrările lor câte un oraş fictiv, un nume inventat de ei, în scopul de a se proteja de plagiatori – dacă cineva le copiază harta, cu tot cu oraşul fictiv, atunci ei pot dovedi că este un furt intelectual. Oraşe inventate, în care unii visează să trăiască. Oraşe de hârtie.

Un câştig tot am avut, însă, după această vizionare. Ceva tare preţios! Protagonistul filmului, un puşti aflat în pragul absolvirii liceului, se hotărăşte peste noapte, la propriu, să plece în căutarea iubitei lui fugite de-acasă. E un elev bun şi conştiincios, care nu a lipsit niciodată de la şcoală până acum, iar prietenii îl întreabă miraţi:

– Şi ce faci cu cursurile?

– Sar peste câteva ore, nu e mare scofală!

Şi o aud atunci şi pe fiică-mea întrebându-mă mirată:

– Cum adică, „sare” peste ore?

Să-i spun? Să nu-i spun? Să-i dau idei?

– Adică lipseşte de la ore, fără să anunţe. Se numeşte „chiul”.

Oripilată. Acesta este atributul cel mai potrivit pentru a descrie expresia Lunei la auzul unei astfel de îndrăzneli. Am mai văzut o faţă asemănătoare la ea acum câteva zile, atunci când a aflat că bărbaţilor le plac pozele cu femei goale (poveste lungă, poate altădată!) şi, în general, când vine vorba de ceva oricât de vag legat de sex, pupat pe gură sau decolteuri un pic mai îndrăzneţe. Chiar şi la filmul acesta boscorodise, ceva mai devreme, la vederea unor adolescenţi îndrăgostiţi care se sărutau destul de cast:

– Sper că voi nu aţi făcut la fel, tu şi cu tata, când eraţi adolescenţi!, mă avertizase ea ameninţător.

– Nuuu, o liniştisem eu.

– Super!

– Când eram adolescenţi nu eram prieteni. Am început acum vreo zece ani…

Nu vreţi să ştiţi ce ghionturi puternice trage fiică-mea. Pur şi simplu, nu îşi poate închipui normalitatea, darămite necesitatea, unor „aberaţii” dintr-astea, de oameni mari.

Revenind la faza cu chiulul, acum nici măcar să vorbească nu mai poate, de stupefiată ce este…

– Luna, ţi-am mai spus eu ţie, există o vârstă pentru toate, încep eu grijulie. Multe dintre lucrurile care îţi par anormale acum ţi se vor părea normale peste zece ani, să zicem. Şi m-aş îngrijora dacă nu ar fi aşa.

– Dar DE CE să lipsească de la ore?

– Din multe motive. Şi eu am chiulit în liceu. Dar eram tot aproape de sfârşitul lui, mă grăbesc eu să minimalizez exemplul negativ pe care i-l dau inocentei mele fetiţe. Şi am chiulit extrem de rar, doar de la vreun profesor mai rău.

Nici măcar nu mint. Am fost un copil tare cuminte, până, hăt, pe la şaptesprezece ani, când a început să mă bântuie conştiinţa filosofică.

– Şi unde te duceai?

– La o colegă de clasă sau în parc. Eram mai multe fete, vorbeam aiurea, uneori fumam pe ascuns…

– Bleah! Eu nu o să fac asta NICIODATǍ!

Să râd sau să profit? Aceasta e întrebarea. Decid să profit:

– Îmi dai în scris?

– Da! Îţi dau!

– Cu semnătură, ca oamenii mari?

– Imediat!

Şi s-a dus năpârstoaca mea hotărâtă să caute o bucăţică de hârtie, pe care a scris, dintr-o singură încordare de poignet, următoarele:

promisiune-chiul

Trebuie să-mi cumpăr un seif. O asemenea comoară se păstrează cu sfinţenie şi se scoate, la şantaj, în momentul necesar. Adică tot peste vreo zece ani, sper…

Anunțuri

15 gânduri despre „Aur curat, frate!

  1. A uitat sa scrie treaba cu ”sarutul” si ”fumatul”.
    Oricum nu se pune pe considerentul:”Multe dintre lucrurile care îţi par anormale acum ţi se vor părea normale peste zece ani”.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Eliza chiuleste frecvent, atunci cand plecam undeva sau mergem la doctor sau se simte rau. Ma rog, cu acordul doamnei, dar tot chiul se cheama, banuiesc, ca n-am dus niciodata scutire sau ceva de genul. Paper Towns e facut dupa o carte de John Green, una la fel de proasta ca filmul. Luna nu e cam mica sa va uitati impreuna la filme destinate altei grupe de varsta? Adica n-ar trebui sa se uite la Disney la varsta asta?

    Apreciat de 1 persoană

    • Hai ca m-ai facut sa caut in DEX ce inseamna „chiul”: „Sustragere nemotivată de la îndeplinirea unei obligații, a unei datorii”. Deci atata vreme cat motivezi nu e chiul, doar te lauzi 🙂
      Pe Luna incerc sa o scot de sub hegemonia Minimax. Imi pare ca ar fi momentul pentru un upgrade spre lucruri mai profunde si mai reale. Documentare refuza sa vada, engleza nu stie, de citit subtitlurile nu poate… Deci mai ramane acest compromis de filme artistice pe care le putem urmari impreuna. Da, filmul de aseara era +12, dar nu continea scene „periculoase”. Avea, e drept, dialoguri nepotrivite cu varsta, dar pe acelea am „omis” sa i le traduc :-)))

      Apreciază

  3. aseară am început a mă uita la filmul ăsta – printre picături, că lucram – şi mi-a părut rău că nu e treaz ştefan, să se uite şi el. ultima scenă înainte să schimb canalul pe un film… de adulţi (a se citi, film din realismul socialist românesc) era cînd ea îl convingea pe el să iasă pe geam să investigheze moartea unui cetăţean. erau copii.

    mi-a plăcut toată discuţia voastră, aluniţa, mi se pare că e nevoie ca copiii să poată avea acces la aceste bucăţele, bine periate, din viaţa părinţilor, ca să nu se trezească, la 10-12-15-18 ani că se confruntă singuri cu diferite decizii. ei trebuie să ştie că şi părinţii au avut de luat aceleaşi decizii cînd erau copii sau tineri şi să aibă încredere să apeleze la ei.

    eu am ascultat, siderată (cuvîntul zilei), o joacă de-a lui ştefan cu copchiii, prin parc, se jucau de-a şcoala şi ştefan îşi asumase rolul de a… chiuli. nici nu ştiam că ştie ce-i aia.
    şi da, nu ştia.
    dacă n-aş fi vorbit despre asta cu el, cînd mergeam spre casă, dacă aş fi lăsat lucrurile nevorbite, n-aş fi aflat că el habar n-avea ce e aia şi că fetele cu care se juca, mai mari ca el, veniseră cu acest cuvînt nou.
    iar odată cu sensul a aflat şi celelalte lucruri, pe care i le-ai explicat tu lunei.

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s