Cronică de film şi teatru

Aseară, am fost la film. Noi şi ceilalţi zece oameni care am rămas în Bucureşti cu ocazia caniculei. În căutarea lui Dori – continuarea, după 13 ani, a lui Finding Nemo. Îl aşteptam nu pentru că am fi fost mari fani ai primului film, ci pentru că ai mei mă alintă, drăgăstos, Dori (parcă v-am mai spus că uit de la mână pân’ la gură, nu-i aşa?). Nici nu ne-a plăcut, nici nu am ieşit din sală. Deşi eu am rezistat cu greu impulsului, pe alocuri. Acţiune previzibilă, dar trasă de păr, umor slăbuţ, voci neplăcute… Ca şi în Nemo, în filmul cu Dori apare un personaj secundar simpatic care le eclipsează pe celelalte – şi nu mă refer la caracatiţa cu şapte picioare care ţine şi afişul filmului, la propriu, pe holul cinematografului, ci la balena mioapă Speranţa, singura figură pe care mi-a făcut mare plăcere să o urmăresc pe ecran. Sper că următorul film din serie, dacă se va mai face vreodată, se va numi „Finding Hope”.

Şi mai sper să se facă un film. De fapt, sunt absolut convinsă că se va face. Finding Dori se difuzează la pachet cu un scurt-metraj animat, tot marca Pixar: Piper. Nu îmi aduc aminte de când nu am mai văzut personaj atât de ataşant şi umor atât de duios. Şi asta nu din cauză că sunt uitucă precum Dori, ci pentru că micuţul pui de pasăre este absolut special, iar filmuleţul de doar câteva minute este o supradoză de drăgălăşenie ce ar fi trebuit difuzată, după părerea mea, şi la sfârşitul lung-metrajului, pentru a ieşi din sală cu un zâmbet mult mai larg pe buze decât am făcut-o noi. Uitaţi-vă aici, dacă nu mă credeţi:

În concluzie, nu v-aş recomanda Finding Dori decât pentru a vedea Piper în deschidere. Am întrebat-o şi pe fiică-mea ce părere are şi a fost de acord cu mine. Cu totul altfel a stat treaba, însă, acum câteva zile, când am dus-o la o piesă de teatru la Replika.

Auzisem mai demult de această companie de teatru educaţional, cu sediul aproape de casa noastră şi cu acoperişul spart. Dar nu găsisem niciodată o piesă de teatru potrivită pentru vârsta Lunei, se adresează mai mult adolescenţilor cu mesajele lor. Luni am citit o cronică laudativă la piesa Fapte vitejEȘTI şi am sunat imediat la Replika în căutarea unor locuri libere pentru acea seară. Bineînţeles că nu mai erau, mai ales că intrarea era gratuită. Dar mi s-a sugerat să fac o plimbare până la ei şi, dacă renunţă cineva la rezervare, să intrăm noi în sală. Ceea ce am şi făcut. Am avut noroc doar pe jumătate: pentru mine nu mai era loc, dar pe Luna au primit-o în sală, cocoţând-o în poala unei doamne necunoscute, căreia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru impresionantul efort. De fapt, toată echipa de acolo mi s-a părut a fi de o mare deschidere sufletească şi îi voi urmări cu interes pe viitor.

Stând afară, deci, eu nu ştiu mare lucru din ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Ştiu doar că, la început, am crezut că se va sparge şi mai tare acoperişul de chiotele copiilor „îngroziţi” dinăuntru şi că, spre sfârşit, când au deschis uşile pentru aerisire şi am putut auzi ce era înăuntru, am râs la glumele inspirate ale actorilor nevăzuţi şi am dansat pe ritmurile hip-hop atractive ale piesei. Şi mai ştiu că fiică-mea a ieşit de la spectacol mai entuziasmată ca niciodată. Prima piesă de teatru pe care a adorat-o. Nici de la Frozen nu am văzut-o plecând mai fericită. Şi mi-a făcut cea mai semnificativă cronică artistică posibilă:

– Mama, mama! Ştii ce supărată eşti tu mereu, când mă iei de la şcoală în fiecare zi, şi mă întrebi ce am făcut acolo, şi eu îţi răspund mereu că „Nimic”? De-abia aşteptam să ies de la teatrul ăsta! Tot timpul m-am gândit cum o să te bucuri acum, când am atâtea să îţi povestesc de aici!

A plouat torenţial tot drumul spre casă. Zece minute de udat până la piele, pleoscăit prin bălţi şi poveşti nesfârşite despre întâmplări, actori, lumini, umbre, glume, cântece şi borcane în care copiii şi-au lăsat fricile lor personale pe scenă, la sfârşitul piesei. Şi au sigilat bine capacele.

Anunțuri

9 gânduri despre „Cronică de film şi teatru

    • Nu-l cunosteam pe Kiwi, l-am vazut acum pe net si da, asemanarea este foarte mare, dar Piper este muuult mai dragalas.
      Ma bucur ca avem aceleasi impresii de la sedinta asta de cinema, capat si eu credibilitate in randul cititorilor, daca vad ca suntem mai multi de aceeasi parere 😀

      Apreciază

  1. Ma rog, am depasit de ceva timp perioada in care Dana ne facea program de urmarit desene animate.
    Asa ca nu sunt in tema cu subiectele de mai sus.
    Totusi, oricat de mult nu-mi place Bucurestiul, trebuie sa recunosc ca aveti foarte multe oportunitati pentru cei mici.
    Distractie placuta!

    Apreciază

  2. Pingback: Cronică de film: În căutarea lui Dory, Disney – Pixar, 2016 – Roata Mare

  3. Pingback: O listă lungă de recomandări de activităţi pentru copii şi nu numai | Mama Aluniţă

  4. Pingback: Recomandări, un pic întârziate, pentru weekend | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s