Expresii care ar trebui interzise

Mâine fac 46 de ani. Ca de obicei, de ceva timp încoace, nu mă bucur că mai îmbătrânesc cu un an în acte. Până spre patruzeci, profitam de orice ocazie (sau le cream) pentru a organiza ceva festiv, cât de mic: aniversări cu surprize, cine romantice, băi, dormitoare – ştiam să fac din orice obiecţel un accesoriu şic pentru acompanierea unui moment de neuitat, în vederea căruia mă pregăteam cu entuziasm, uneori zile, alteori doar minute, în funcţie de circumstanţe. Eram specialistă în realizarea unor meniuri sofisticate, chiar dacă doar încropite din ceea ce aveam la îndemână, în frigider, aveam mereu mintea plină cu idei de surprize pentru cei dragi şi şifonierul plin cu rochii de ocazie şi lenjerie sexy. Mă simţeam bine cu mine însămi, iar asta se vedea în bucuria cu care trăiam şi în felul în care arătam, cu ani buni mai tânără decât media celor de vârsta mea.

Apoi s-a îmbolnăvit mama, apoi s-a născut fiică-mea, apoi am îmbătrânit brusc. Entuziasmul aşteptărilor nu îşi mai avea rostul, în condiţiile în care, de la o zi la alta, apăreau mereu surprize (neplăcute, de data aceasta). Nopţile nedormite şi responsabilităţile uriaşe care mă copleşeau uneori m-au făcut rapid, în numai câteva luni, să nu mai dau nimănui motiv nici să mă fluiere pe stradă, nici să se mire la auzul vârstei mele. Şi cum să mă mai îmbrac elegant când drumurile mele se limitau la parc, piaţă şi cratiţă, inexorabil cu un copil mic atârnat de mine? Ca să nu mai vorbim despre lenjeria sexy, care a devenit motiv de clandestinitate la noi în casă, după ce pudica mea fetiţă m-a văzut îmbrăcată cu o cămaşă de noapte mai vaporoasă. După aventura aceea nocturnă, cu maşini arzând în parcare şi alergătură în baston prin cartier, îmi propusesem să mă întorc la cămăşile de noapte sexy, pentru orice eventualitate de dezastru, măcar. Doar că, atunci când am încercat să fac asta şi am dezgropat din şifonier un astfel de articol vestimentar, Luna (scorpie încă de la cinci ani, cât avea la acel moment), m-a certat zdravăn:

– Mama, asta e cea mai proastă rochie a ta.

– De ce?

– Păi uite cum ţi se văd chiloţii prin ea!

Avea dreptate, puteam să o contrazic? Şi aşa se face că am renunţat la a mă mai îmbrăca „prost”, pentru a nu da exemplul nepotrivit copilului… Dar, dacă fizic trebuie să mă mulţumesc cu vârsta pe care o am şi o arăt din plin, mintea mi-a rămas, totuşi, tânără. Şi nu e un clişeu. Chiar am descoperit cu mirare că gândesc exact ca în adolescenţă, că am aceleaşi temeri şi timidităţi ca atunci, că sunt la fel de naivă în încrederea mea în oameni şi că visez tot la idealuri tinereşti (ca dragostea, muzica şi un râs sănătos), în loc să am dorinţe „mature” de stabilitate financiară sau de lux material opulent. Şi asta după ce am avut revelaţia că ochii mamei mele şi-au păstrat uimirea până la aproape nouăzeci de ani; era un copil ascuns, de fapt, în spatele acelor ochi verzi, poate singurul lucru rămas neschimbat după atâta vreme, martor al frumuseţii ei de odinioară.

La toate astea mă gândeam ieri, la volan, venind spre casă. Eram nehotărâtă dacă să marchez cumva momentul cu o masă festivă – între timp, Luna mi-a rezolvat nehotărârea, organizându-mi ea o petrecere-surpriză: şi-a invitat acasă câteva prietene, pentru o petrecere în pijamale; cred că va fi distractiv (pentru ele). Mă întristasem, iar, la gândul trecerii de neoprit a anilor peste corpul şi speranţele mele. Apoi mă îmbărbătasem cu acest gând minunat al eternităţii tinere a spiritului, mă hotărâsem să fiu mai veselă, totuşi, e doar o aniversare şi nu înmormântarea mea, ce naiba!, dădusem tare radio-ul şi fredonam optimistă melodioarele astea la modă în ziua de azi, care o bucură atât de tare pe fiică-mea încât sunt nevoită să le ascult şi eu, în buclă, până ajung să-mi placă şi mie, cât de cât… în fine, mă pregăteam să trec cu mai mult curaj peste încă un prag anual ce mă apropie de mult-temutul 50 (wow!), când a sunat telefonul. M-am uitat la ecran (nu mă spuneţi Poliţiei rutiere, vă rog) – era agenta imobiliară pe care am însărcinat-o să îmi găsească chiriaş pentru apartamentul mamei. Trebuia, deci, să răspund, suna a bani apelul acela:

– Săru’ mâna!, am auzit eu în receptor.

Şi cam atât a ţinut entuziasmul meu.

Cred că există expresii care ar trebui interzise prin lege, sub ameninţarea unor sancţiuni drastice, eventual penale. Ca de exemplu „Săru’ mâna” spus de o puştoaică de douăzeci şi ceva de ani unei tinere de doamne de patruzeci şi puţin. Nu-i aşa că ar fi o idee bună?