Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

Îi sună telefonul fiică-mii. Dacă mă întrebaţi de ce are telefon un copil de doar şapte ani, o să vă răspund. Altădată. Acum, după tonul important, roşul din obraji şi efortul evident de a se menţine serioasă deşi e clar că şi-ar iţi gura până la urechi de bucurie, la capătul celălalt al firului (ups, nu mai sunt fire, ar trebui să spun „la capătul undei”?) este împăratul roman. Vă aduceţi aminte de el, se împrieteniseră în parc, înainte să plece Luna în tabără, apoi l-am crezut în pericol de uitare, pentru că în tabără fusese un alt băieţel charismatic, ce le sucise capul tuturor fetiţelor de acolo, apoi s-au întâlnit din nou în parc şi sunt iar cei mai buni prieteni. L-am cunoscut şi eu de curând – după cum am povestit parţial pe Facebook, dar dezvolt aici – şi am înţeles cum a reuşit s-o vrăjească, rapid şi total, pe fiică-mea: este în mod cert un aburitor precoce.

Îl zărise fiică-mea pe geamul maşinii şi am tras pe dreapta, ca să îl văd şi eu. M-am dus spre el prin parc, cu mâna întinsă:

– Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit. Luna mi-a povestit multe despre tine.

– Şi mie îmi pare bine, a răspuns imediat puştiul, strângându-mi (surprinzător de corect) mâna.

După care  a adăugat bomba:

– Luna, dar nu mi-ai spus că ai o mamă atât de frumoasă!

De mult nu mai râsesem cu aşa poftă! Când am terminat, l-am întrebat cu simpatie:

– Eşti tu mereu politicos sau ţi s-a spus că aşa trebuie să te porţi cu femeile?

Don Juan de opt ani s-a fâsticit, dar doar un pic:

– Nuuu.., aşa ştiu eu că e bine să le spui la doamne mai în vârstă.

„Mai în vârstă”, deci. Atât.

În fine, în ultimele săptămâni, au fost amândoi plecaţi în vacanţă, Luna şi domnul, iar acum sunt nerăbdători să se revadă. În părculeţul lor. Ǎla de unde nu ştiu cum să o mai scot pe fiică-mea, pentru că nu îmi place atmosfera lui.

Ieri, de exemplu, m-am dus să o iau de acolo, pe seară, când i s-a încheiat jumătatea de oră de voie. Ştia că urma să vin, dar nu ştia exact momentul, aşa că am găsit-o relaxată, fără să mă aştepte. Am profitat de faptul că nu m-a observat, ca să o observ eu: stătea pe un leagăn şi se uita în telefon. Pe lângă ea, doi prieteni (o fetiţă de aceeaşi vârstă şi un băiat cu trei ani mai mare), ambii curioşi ce mai vede Luna pe micuţul ecran, precum şi o groază de adolescenţi care îşi băgau şi îşi scoteau diverse, verbal, la vreo două bănci mai încolo. Ǎştia micii îi ignorau cu mare nonşalanţă, dar mie zău dacă îmi plăcea ce auzeam… După ce am plecat din parc, am întrebat-o pe Luna:

– Luna, dar voi mai faceţi şi altceva acolo în afară de să vă uitaţi în telefoane?

Presupuneam că era o întrebare retorică, dar m-a surprins cu un răspuns hotărât:

– Ei, na! Sigur că da!

– Ce?

– Vorbim!

– Despre ce?

– Despre telefoane.

S-a pus singură pe un mare râs. Bine măcar că îşi dă seama că e o problemă undeva.

Adineaori, însă, pasiunea asta a lor pentru telefoane mi-a convenit de minune. După un şir lung de „De ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…”, „Da…”, „Şi, totuşi, de ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…” etc., am auzit-o pe Luna spunându-i prietenului ei la telefon:

– Lasă, că mi-o arăţi în parc! Hai, pa!

N-o mai las niciodată în parcul ăla, e clar! Niciodată, niciodată, never, ever, ever! – m-am apucat eu să bombăn în gând, dar Luna a închis şi mi-a dat raportul, emoţionată:

– Are o melodie nouă şi de-abia aşteaptă să mi-o arate pe telefon! Mama, pot să mă duc în parc? Te roooooog….

Aaa, despre o melodie era vorba!

– Sigur că da, Luna, du-te! Şi ai grijă să nu-ţi uiţi telefonul acasă, te rog!