Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

Îi sună telefonul fiică-mii. Dacă mă întrebaţi de ce are telefon un copil de doar şapte ani, o să vă răspund. Altădată. Acum, după tonul important, roşul din obraji şi efortul evident de a se menţine serioasă deşi e clar că şi-ar iţi gura până la urechi de bucurie, la capătul celălalt al firului (ups, nu mai sunt fire, ar trebui să spun „la capătul undei”?) este împăratul roman. Vă aduceţi aminte de el, se împrieteniseră în parc, înainte să plece Luna în tabără, apoi l-am crezut în pericol de uitare, pentru că în tabără fusese un alt băieţel charismatic, ce le sucise capul tuturor fetiţelor de acolo, apoi s-au întâlnit din nou în parc şi sunt iar cei mai buni prieteni. L-am cunoscut şi eu de curând – după cum am povestit parţial pe Facebook, dar dezvolt aici – şi am înţeles cum a reuşit s-o vrăjească, rapid şi total, pe fiică-mea: este în mod cert un aburitor precoce.

Îl zărise fiică-mea pe geamul maşinii şi am tras pe dreapta, ca să îl văd şi eu. M-am dus spre el prin parc, cu mâna întinsă:

– Îmi pare bine să te cunosc, în sfârşit. Luna mi-a povestit multe despre tine.

– Şi mie îmi pare bine, a răspuns imediat puştiul, strângându-mi (surprinzător de corect) mâna.

După care  a adăugat bomba:

– Luna, dar nu mi-ai spus că ai o mamă atât de frumoasă!

De mult nu mai râsesem cu aşa poftă! Când am terminat, l-am întrebat cu simpatie:

– Eşti tu mereu politicos sau ţi s-a spus că aşa trebuie să te porţi cu femeile?

Don Juan de opt ani s-a fâsticit, dar doar un pic:

– Nuuu.., aşa ştiu eu că e bine să le spui la doamne mai în vârstă.

„Mai în vârstă”, deci. Atât.

În fine, în ultimele săptămâni, au fost amândoi plecaţi în vacanţă, Luna şi domnul, iar acum sunt nerăbdători să se revadă. În părculeţul lor. Ǎla de unde nu ştiu cum să o mai scot pe fiică-mea, pentru că nu îmi place atmosfera lui.

Ieri, de exemplu, m-am dus să o iau de acolo, pe seară, când i s-a încheiat jumătatea de oră de voie. Ştia că urma să vin, dar nu ştia exact momentul, aşa că am găsit-o relaxată, fără să mă aştepte. Am profitat de faptul că nu m-a observat, ca să o observ eu: stătea pe un leagăn şi se uita în telefon. Pe lângă ea, doi prieteni (o fetiţă de aceeaşi vârstă şi un băiat cu trei ani mai mare), ambii curioşi ce mai vede Luna pe micuţul ecran, precum şi o groază de adolescenţi care îşi băgau şi îşi scoteau diverse, verbal, la vreo două bănci mai încolo. Ǎştia micii îi ignorau cu mare nonşalanţă, dar mie zău dacă îmi plăcea ce auzeam… După ce am plecat din parc, am întrebat-o pe Luna:

– Luna, dar voi mai faceţi şi altceva acolo în afară de să vă uitaţi în telefoane?

Presupuneam că era o întrebare retorică, dar m-a surprins cu un răspuns hotărât:

– Ei, na! Sigur că da!

– Ce?

– Vorbim!

– Despre ce?

– Despre telefoane.

S-a pus singură pe un mare râs. Bine măcar că îşi dă seama că e o problemă undeva.

Adineaori, însă, pasiunea asta a lor pentru telefoane mi-a convenit de minune. După un şir lung de „De ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…”, „Da…”, „Şi, totuşi, de ce m-ai sunat?”, „Da…”, „Da…” etc., am auzit-o pe Luna spunându-i prietenului ei la telefon:

– Lasă, că mi-o arăţi în parc! Hai, pa!

N-o mai las niciodată în parcul ăla, e clar! Niciodată, niciodată, never, ever, ever! – m-am apucat eu să bombăn în gând, dar Luna a închis şi mi-a dat raportul, emoţionată:

– Are o melodie nouă şi de-abia aşteaptă să mi-o arate pe telefon! Mama, pot să mă duc în parc? Te roooooog….

Aaa, despre o melodie era vorba!

– Sigur că da, Luna, du-te! Şi ai grijă să nu-ţi uiţi telefonul acasă, te rog!

Anunțuri

15 gânduri despre „Uneori e bun şi statul cu ochii în telefoane

  1. Si fiica-mea are telefon, si inca de pe la 6 ani, pentru ca am vrut sa aiba cale libera de comunicare cu tatal ei, fara sa intermediez eu. Foloseste whatsapp, skype si se joaca pe el. Nu as lasa-o cu el in parc, nu o las cu el la scoala, doar acasa sau cand e plecata in tabere/la bunica/la tatal ei. Te admir ca esti o mama asa relaxata, eu n-am incredere s-o las singura in parc. Ca sa fiu sincera, nu stiu de ce, e un parc destul de sigur, ca sa zic asa. Dar inca nu sunt pregatita pentru asta.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu sunt deloc relaxata. De altfel, acesta este si motivul pentru care are telefon: avem consemn sa ma sune din zece in zece minute iar, daca uita, o sun eu. Saraca, e mereu cu ochii pe telefon si din cauza asta :-)))
      Si nu te gandi ca o las sa treaca bulevardul spre parcurile uriase de vizavi… Parcul asta e un scuar intre blocuri, cu multi cunoscuti. Traverseaza doar o alee, doua pana acolo. Imi inchipui ca e echivalentul a ceea ce era pe vremuri sa stai cu cheia de gat in fata blocului (eu nu stiu cum era pt ca m-am nascut la casa si am avut o mama casnica).

      Apreciază

      • Nu ti-e teama ca ii fura telefonul? Si nu ma refer la ideea de pierdere a unui bun, cat ca ar putea fi traumatizata de intamplare. Eu daca as lasa-o in parc, as lasa-o fara telefon. Nu i-as da o chestie in plus asupra ei cu care sa atraga atentia. La noi parcul tot in spatele blocului ei, are de traversat o alee, la fel ca voi.

        Apreciază

        • Nici nu mi-a trecut prin cap, pana nu m-a intrebat cineva azi la piata acelasi lucru 🙂 Mie mi s-a parut ca in balanta atarna mult mai greu avantajul de a ma putea suna oricand, decat riscul de a pierde un telefon.

          Apreciază

  2. Ma bucur ca ai revenit cu o noua povestioara vesela.

    Fiecare intelege ce vrea!
    Asa este in povestile cu doamne ”frumoase” si ”mai in varsta” care se gandesc la ce vor ele. Totusi, ”mai in varsta” sa nu uitam ca este foarte relativ, depinde intotdeauna la cine ne raportam.
    Deci, ei in parc se uita la telefoane si vorbesc despre telefoane.
    Foarte interesant!
    O alta lume!

    Apreciat de 1 persoană

    • Mai mult: ii tineam mai devreme teorii (iar si iar) despre cum mi-ar placea sa aiba si ea prieteni cu pasiuni, ca sa aiba despre ce discuta, nu sa stea doar cu ochii in telefoane. Si mi-a replicat ca prietenul ei imparatul are pasiuni. In caz ca nu ai ghicit deja, iti spun si care: telefoanele! :-))))

      Apreciază

  3. Si Tudor are telefon… de abia in ultma vreme au inceput sa comunice mai des in grup (pe whatsapp). Il ia cu el in tabere si la bunici, nu au voie cu el la scoala.

    In ceea ce priveste libertatea de miscare, nu a avut (pana acum) dorinta sa mearga singur undeva. Se intalneste in parc cu prietenii (colegi de clasa), toti vin insotiti de catre parinti. Chiar sunt curioasa daca anul acesta se va schimba ceva in comportamentul lor, e de asteptat sa inceapa sa-si doreasca mai multa libertate (desi oricum o au si cu noi de fata, probabil de asta nu ii dranjeaza daca ii insotim).

    Cred ca depinde mult si de temperamentul copilului. An nostru e genul precaut… nnu vrem sa fortam lucrurile. Intre timp, il incurajam si… asteptam 🙂

    Apreciază

    • Nu am cum sa merg cu ea in parc tot timpul pe care vrea ea sa si-l petreaca acolo. Adica toata ziua 🙂
      Imi place scoala voastra, ca nu le da voie cu telefoane. La a noastra, vorbeau toti profesorii in timpul orelor, de fata cu elevii, deci… no comment. In fine, aproape FOSTA noastra scoala, pt ca fugim de acolo anul asta.

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s