Hai, România!

Acum câteva săptămâni, mă uitam cu fiică-mea la televizor, la probele de gimnastică feminină de la Jocurile Olimpice. Ca de obicei, Luna punea multe întrebări, ba despre aparate, ba despre vârsta concurentelor, ba despre culoarea medaliilor puse în joc („E cu totul şi cu totul de aur, mama?”). Şi tot ca de obicei, îşi dădea cu părerea despre lucruri pe care nu le cunoaşte, încercând să ghicească ţările de origine ale concurentelor după felul în care arătau acestea. Bineînţeles că nu-i ieşea. Mai ales atunci când a apărut o negresă, iar Luna a afirmat, foarte sigură pe ea:

– Asta e din Franţa.

– Iar, mă, Luna?…

Unii dintre voi ştiţi de ce m-am întristat să o aud cum recidivează. Am povestit pe Facebook cum, după ce a văzut echipa naţională a Franţei la Campionatul European de Fotbal din vara asta, a tras anumite concluzii greşite. Văzusem la colţul străzii noastre un negru, iar Luna m-a tras de mână, într-un fel pe care îl credea discret:

– Mama, uite cât de negru e negrul acela!

Aşa era: omu’ era deosebit de negru. Dar ne observase observându-l. Mi-a fost tare ruşine atunci şi m-am apucat să-i ţin fiică-mii o teorie zdravănă cum că nu e frumos să se holbeze la cineva, nici să-i arate cu degetul pe cei mai diferiţi de noi, că există multe feluri de oameni pe lume, că nu e un defect să fii de altă culoare…

– Daaa, ştiu că nu e un defect, a ripostat înţelept Luna. E doar din altă ţară omul ăla.

– Din ce ţară crezi că e?

– Din Franţa, a răspuns fără nicio ezitare fiică-mea.

Degeaba a adăugat după câteva momente un timid: „Sau din Africa”, îmi era clar cam ce părere greşită îşi făcuse despre francezi. Şi mi s-a părut ciudat să descopăr că, la nici o lună după acea discuţie, încă era convinsă că francezii sunt cam toţi negri.

– Nu, Luna, fetiţa asta nu e din Franţa, ci din America, i-am povestit eu despre cea care urma să devină revelaţia ultimelor Jocuri Olimpice.

A fost tare mirată:

– Aşa arată toate americanele?

Am simţit că era momentul să o mai învăţ ceva, împotriva voinţei ei:

– Luna, am început eu plicticoasă, primii americani, adică oamenii care au locuit primii acolo, erau indieni. Îi ştii tu, ăia din Peter Pan, cu pene şi cu şef de trib.

– Aha, păru ea puţin interesată spre deloc de lecţia ce i se prefigura.

– Apoi, în 1492, au ajuns primii europeni acolo. Primul explorator cunoscut, care se spune că a descoperit America, era un italian, Cristofor Columb. Deci un alb. Apoi au tot început să vină şi alţii ca să cucerească teritorii din America. Toţi albi: englezi, francezi, olandezi…, m-am ambalat eu într-o discuţie pe care nu aveam cum să o duc până la capăt, pentru că habar nu am cine şi ce a mai cucerit pe-acolo. Cei mai mulţi au fost englezi, totuşi, m-am grăbit eu să trag un fel de linie.

Apoi am deschis (un picuţ) subiectul sclaviei pentru ca, în sfârşit, să ajung să îi explic şi de ce multe „americane” sunt negrese. Dar nu am apucat, pentru că deodată mi-a pus solemn o mână pe genunchi şi mi-a întrerupt pomposul discurs cu cel mai grav ton posibil:

– Mama, mie atâta vreau să îmi spui:

(hait!, mi-am zis eu în sine, auzind cum pune clar două puncte alea)

– Noi – România, adică – am cucerit şi noi VREODATǍ pe cineva?

Acuma vă las pe voi să alegeţi dacă să râdeţi sau nu la întrebarea asta. Eu am râs atunci. Apoi mi-am dat seama de câtă nevoie de mândrie patriotică au copiii noştri, cărora le place, încă, faptul că sunt români şi care cântă cu plăcere imnul României când îl aud sporadic pe la competiţii sportive (pentru că la şcoală nici nu se pune problema să îi pună cineva să îl intoneze). E păcat că nu avem acel sentiment de ţară pe care marile naţiuni îl au. Poate că tocmai de aceea au şi ajuns mari, de altfel, pentru că au crezut în ele, aşa cum românii nu cred să o fi făcut vreodată. La scară mare, unul dintre efecte a fost că, de-a lungul istoriei, nu numai nu am cucerit nimic, dar am şi dat altora din ceea ce aveam. Iar la scară mică şi de strictă actualitate, mă bucur că avem antrenor străin la echipa naţională de fotbal. Nu pentru că ar fi mai bun decât românii (deşi…), ci pentru că l-am văzut adineaori la televizor şi părea să creadă în echipa noastră mai mult decât noi înşine.

Astă-seară voi asculta imnul împreună cu fiică-mea. Apoi vom striga împreună „Hai, România!” şi vom lăsa televizorul deschis în timp ce ne vom vedea de treburile noastre. Facem şi noi ce putem, adică.

Anunțuri

6 gânduri despre „Hai, România!

  1. Mereu ma amuz citind articolele tale in care povestesti cum ii oferi Lunei mult mai multe informatii decat cere ea :)) Exista o varsta pentru toate, nu trebuie sa-i tii toate lectiile de-acum :)))) Eu nici nu ma obosesc, pe o ureche ii intra, pe alta ii ies toate. Asa ca astept sa fie interesata. Si-asa m-a scos din pepeni week-endul asta cand eu, plina de entuziasm, i-am pus un film romanesc pentru copii din care nu doar ca n-a priceput nimic (desi am stat langa ea sa-i explic ce si cum) dar a rezistat cu greu pana la final si dupa aia, cand am vrut sa-i mai pun unul, a bombanit ca „gata cu filmele romanesti”.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s