Prima zi, a treia oară

Pentru cine nu ştie, aşa arată personajele unui film horror de pe Minimax:

S-a uitat Luna la un episod aseară şi mi l-a povestit uşor înfiorată înainte de culcare. Bineînţeles că nu era nimic de groază acolo – cum să fie ceva de groază, cu pufurile alea roz şi turcoaz?! -, dar pe ea o impresionase. Pentru că era ca un arc întins. Într-un fel, chiar m-am bucurat că a găsit ceva şi mai de speriat decât propriile ei gânduri. Fusese nervoasă toată ziua, aparent din senin, dar eu ştiam că era din cauza emoţiilor – a doua zi urma să meargă pentru prima dată la noua ei şcoală:

– Luna, ştiu că ai emoţii mari, i-am spus eu aplecându-mă spre ea în timpul unei crize de furie. Şi eu am, e normal să am înaintea unui nou început, dar nu mă vezi pufnind şi răspunzând obraznic, nu-i aşa? O să fie bine mâine, te rog să te calmezi! Iar dacă ai probleme, le discutăm deschis, nu dăm cu şutul prin jur!

Am simţit-o dintr-odată moale. Se crezuse singură şi neînţeleasă în zbuciumul ei interior. Acum ştia că eram alături de ea:

– Cred că nici măcar nu o să pot dormi la noapte, mi-a şoptit.

Dar a dormit. După ce şi-a pregătit să aibă la îndemână, pentru dimineaţă, rochiţa preferată, ghetuţele cele mai noi şi o diademă asortată. Le-a pus alături de ghiozdan – nou şi el, cu o pisică viu colorată, în relief, şi cu breloacele de pluş care au însoţit-o şi anul trecut la şcoală, atârnând de toate fermoarele fostului troller în care îşi târâia kilogramele alea multe şi degeaba.

A vorbit tot drumul până la şcoală (un sfert de oră, în pas de plimbare, am cronometrat). Aşa fac şi eu când am emoţii: vorbesc încontinuu. Răuvoitorii ar spune că eu vorbesc încontinuu şi când nu am emoţii, dar nu e chiar aşa. Atunci când mi-e teamă, îmi acopăr gândurile rele cu vorbe aiurea, avertizându-i pe cei din jur să nici nu mă bage în seamă. Când îmi iau sânge pentru analize, de exemplu, sau înainte de o injecţie la dentist. Deci am avut toată înţelegerea pentru fiică-mea, care se simţea ca şi cum ar fi aşteptat-o cineva cu seringa la fiecare colţ de stradă.

M-a îmbrăţişat la despărţire, înainte să urce scările spre necunoscut, de mână cu o necunoscută. Cred că de când era bebeluş şi se temea să nu o scap din braţe nu m-a mai ţinut atât de strâns. Pentru o clipă, m-am gândit să o iau înapoi, acasă. Să nu o mai las nicăieri, niciodată, să o apăr mereu, cu braţe etern încolăcite în jurul trupuşorului ei mic. Pentru o clipă, mi s-a făcut şi mie frică. Nu aş vrea să greşesc iar.