De la Pleşu la Liiceanu, via Las Fierbinţi

Scriu mult, de când mă ştiu: teme, notiţe, începuturi de romane, dezastre de poezii, articole de presă, note, comunicări, reviste interne, dizertaţii – doar doctorate nu am scris încă, dar nu e timpul pierdut, aştept doar să se mai împrăştie coada de aspiranţi. Cel mai şi cel mai mult, însă, scriu bileţele. Nu vă gândiţi acum că hărţuiesc oameni cu declaraţii de dragoste sau de dimpotrivă, ci îmi notez, pe bucăţele mici de hârtie, ideile care îmi vin în cap. Multe idei = multe bileţele. Biroul meu arată în permanenţă ca un aisberg de hârtie, am carneţele plasate în diverse locuri strategice, pentru a le găsi la îndemână atunci când îmi vin ideile şi pe lângă asta, de când am blogul, am transferat mare parte din scrisul pe hârtie în calculator, unde folderul denumit „Ciorne” este, probabil, cel mai bogat în fişiere dintre toate. Pentru că bucuria de a avea multă inspiraţie vine la pachet cu necazul de a nu avea suficient timp să şi dezvolt, tot în scris, tirul de idei.

Aşa se face că, atunci când citesc pe internet un articol scris de cineva pe un subiect despre care eu am scris un bileţel acum, hăt, luni sau chiar ani, mă oftic la greu. Încă un tren pierdut, încă o idee care ar părea copiată de la alţii, dacă m-aş apuca să o public şi eu acum… Cu mici excepţii. Cum ar fi, de exemplu, atunci când mie mi-e jenă să scriu despre un anumit subiect, iar cineva cu mult mai multă autoritate publică decât mine îmi netezeşte calea. Să mă explic.

De o vreme încoace, ne uităm la Las Fierbinţi. Şi când zic „ne”, mă refer la toată familia. Adică şi copilul. Iniţial, am crezut că am scăzut eu foarte mult ştacheta exigenţelor culturale (că m-am prostit de tot, cu alte cuvinte). Serialul ăsta părea să ruleze de o veşnicie la Pro TV, mai zapam uneori pe el şi schimbam repede postul, gonită de glumele răsuflate sau jocul prost al actorilor. Apoi, deodată, m-am surprins că zăbovesc ceva mai mult pe acel canal, că nu mai fug de acolo. Ba chiar am început să râd la multe glume şi să o las şi pe Luna să se uite la acel serial tabu până atunci în casa noastră. Mi-era un pic ruşine, dar era prea plăcut.

În timp, mi-am dat seama că, de fapt, nu eu mă prostisem, ci serialul se deşteptase, cândva, pe la sezonul al optulea. Scenaristul (un nume mare în cinematografia de la noi: Mimi Brănescu) şi-a intrat din ce în ce mai bine în mână şi a ridicat mult nivelul poantelor din film. Drept urmare, şi jocul actorilor s-a îmbunătăţit, având replici fireşti şi nu forţate, ca înainte. Iar acum câteva săptămâni a venit şi confirmarea supremă, acceptarea, acel ubi et orbi al lui Andrei Pleşu: Da! Mă uit la Las Fierbinţi!

Clar că puteam publica ciorna mea de articol în care încercam să folosesc situaţii şi personaje din serial pentru a-i face o timidă educaţie sexuală Lunei. Sau puteam povesti cum ne-am tot întâlnit cu Firicel prin cartier şi Luna s-a bucurat de parcă tocmai îi dădusem voie să mănânce zece banane de îngheţată consecutiv. Sau puteam chiar să întreprind mai demult plănuita excursie la Fierbinţi, acolo unde se filmează serialul.

Aşa că, în ultima duminică a verii, ne-am urcat în maşină şi ne-am îndreptat spre satul cu pricina. Dar doar după ce Luna s-a întors din drum, de la lift, să îşi ia bani la ea:

– Pentru suvenir.

Doamne fereşte să rateze partea ei preferată din excursii – shoppingul de suveniruri!

Drumul până la intrarea în sat a fost uşor şi destul de scurt. De acolo, însă, căutarea celebrului bar al lui Bobiţă s-a dovedit a fi treabă tare grea. Indicaţiile sătenilor au fost dintre cele mai diverse. Lucrurile păreau extrem de simple după ce l-am abordat pe primul şi ne-a îndrumat spre centru, unde urma să facem, la „ront”, la dreapta. Următorii zece pe care i-am întrebat erau de cu totul alte păreri, ceea ce a făcut să ne învârtim vreun sfert de oră prin sat înainte de a ajunge, în sfârşit, la lacul unde se filmează. Pentru că e un lac acolo unde ai crede că e o stradă. Dar asta nu are nicio importanţă. Am intrat în bar, am luat cafele şi sucuri, ne-am conversat puţin cu barmaniţa („Doamnă, greu mai e de ajuns aici! Măcar indicator dacă aveaţi!”, „Păi am avut unul, da’ l-a luat ăştia după ce a terminat filmările, vineri noapte!”), am făcut poze şi am stat vreo zece minute la terasă. În timpul acesta, turiştii au venit regulat, în maşini cu numere de înmatriculare de prin toată ţara. Pe feţele tuturor se lăţea un ditamai zâmbetul de îndată ce păşeau în cel mai cunoscut bar al momentului. E un serial cu mare audienţă şi cu personaje iubite. Îi face pe oameni fericiţi.

Nici pe drumul de întors (nu înainte ca Luna să îşi cumpere singurul suvenir disponibil la bar – o scrumieră grosolană) nu am avut norocul să vedem măcar un indicator spre Capitală. Dar nici nu ne-am rătăcit substanţial. Doar de două ori. Şi chiar înainte de intrarea în Bucureşti, după vreo jumătate de oră de mers, am auzit-o pe Luna ţipând veselă:

– Suntem pe drumul cel bun! Am văzut eu că scria „Bucureşti”! Uite, pe zidul ăla! Cu graffiti!

Ajunşi acasă, am prins o emisiune excepţională pe Digi 24: În faţa ta. Un interviu cu Gabriel Liiceanu care mi-a mers la inimă, cum spunea el că ne îndreptăm către o catastrofă dacă nu schimbăm ceva, urgent, în Educaţie. Mai vorbea şi despre nocivitatea lui „politically correct”, despre iluzia că multiculturalismul e posibil, despre plagiate şi impostură… Mereu mi-au plăcut discuţiile sclipitoare dintre Pleşu şi Liiceanu, iar acum am luat cumva ca pe un semn această plăcută simbolistică a întâlnirii celor doi via Las Fierbinţi: e loc pentru toate în viaţă, şi pentru filosofie, şi pentru artă, şi pentru cultură, şi pentru plăceri nesofisticate. Şi nimic nu e nociv dacă e făcut cu măsură şi bun simţ.

De fapt, avusesem, cumva, confirmarea asta şi de la fiică-mea, prin primăvară. Ajunsese cu lecţiile de limba română la grupul de litere „ci” şi avea de rezolvat un rebus în care tot încerca să scrie cuvântul „crabi” care, evident, nu se potrivea. Dându-mi seama că nu cunoştea cuvântul „raci”, ce credeţi că m-a dus capul să îi pun copilului să asculte, spre ilustrare educativă a respectivelor construcţii lingvistice? Mihai Mărgineanu. „Melci, scoici, raci, craci”. Nu că aş fi fan (ba dimpotrivă), dar o atât de mare densitate de cuvinte cu „ci” nu mai cunosc. Deci am dezactivat temporar restricţia de securitate de pe internet şi am căutat cântecul pe YouTube. Mă aşteptam să-i placă şi melodia, pentru că moare după genericul de la Las Fierbinţi. Dar nu i-a plăcut. M-a pus să-i dau Unlike, chiar. Şi am căzut de acord că singurul lucru bun din clipul ăla este violonistul sau, mă rog, partea cântată cu vioara. Ceea ce m-a îndreptăţit să sper că ştie deja, de la mica înălţime a celor şapte ani, să separe grâul de neghină, să discearnă bunul gust de grosolănie şi să aprecieze deopotrivă un film facil, distractiv şi un act artistic de calitate, chiar dacă se uită de pe-acum la seriale populare la televizor. La unele dintre ele.

intrare

preturi

scrumiera

P.S. Astă-seară a început la Pro TV o nouă serie din Las Fierbinţi, a zecea. Am avut o strângere de inimă când nu i-am mai văzut numele lui Mimi Brănescu pe generic. Mi-am zis că poate mi s-a părut. Dar următoarea oră a fost tristă, cu scene lungite, replici trase de păr şi umor lipsă. Cred că va trebui să găsim altceva pentru a ne umple următoarele seri de joi ale acestei toamne…

Anunțuri

4 gânduri despre „De la Pleşu la Liiceanu, via Las Fierbinţi

  1. Imi place articolul tau, e foarte echilibrat. Dar tot nu ma convinge sa ma uit la Las Fierbinti, eu am oroare de genul asta de display-uri de comportamente „din popor”, oricat de realiste ar fi.

    Apreciază

  2. Doar nu credeai ca te duci sa cauti Southfork Ranch din Dallas! Bine ca nu v-ati ratacit!

    Liceanu si Plesu,… ce sa spun?
    In perioada neagra a dictaturii grobiene a lui Basescu si a golanilor lui, nu prea i-am vazut.
    Unde erau filozofii si intelectualii de elita ai Romaniei, cand ipocritii astia de la PDL erau pe cai mari?
    Il vedeam si auzeam doar de Patapievici si Boia. Primul reduce si intelege cultura neamului nostru la un simplu act de siluire a ”lupoaicei”, iar al doilea ”ne” ponegreste in fituicele lui.
    In slujba cui scrie asta?

    Apreciază

    • Exact asta ne-am spus si noi cand am ajuns la Fierbinti: ca americanii ar fi facut o super-industrie turistica din locul ala, profitand de audienta serialului. Dar la noi…
      In rest, trebuie sa recunosc ca nu stiu prea multe despre Patapievici si Boia. Am auzit de ei abia la varsta la care incepusem sa imi permit sa-mi selectez lecturile. Adica nu mai citesc ceva ce nu ma intereseaza doar pentru ca trebuie sau pentru ca citesc altii.
      Despre Plesu am o amintire vaga ca l-a si legitimat pe Basescu la inceputurile lui. E inca un exemplu graitor ca intelectualii nu au ce cauta in politica. Cu tot respectul, dar si idealist si realist nu se pune 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s