Olivia

– Mama, ţie îţi place numele „Octivian”?

– Adică… Octavian?

– Cred că da…

– Ştii că tu ai un văr Octav?

– Da??!!

Ca de obicei, e foarte interesată să îi povestesc despre familia ei extinsă.

– E frate cu ăla din copaci?

Nu, nu e vorba despre teoria evoluţiei, despre care i-am povestit uneori. Ci chiar are un văr care îşi petrece bună parte din viaţă în copaci, lucrând ca peisagist în Spania. Iar Luna e topită de admiraţie când îi vede pozele pe FB. E Spiderman-ul ei familial.

– Nu, e văr cu ăla.

Şi mă apuc să-i povestesc, pentru a câta oară?, cum e cu rudele astea pe care nu le-a văzut niciodată:

– Reluţa şi Mioara. Alexandru şi Mircea. Olivia, Octav, Dragoş şi Sabin.

– Sabin?!, se miră ea.

– Da, Sabin.

– E românc?

Presupun că faptul că nu am corectat-o niciodată atunci când a spus „moldoveanc” e de vină pentru construcţia asta, pe care o aud acum pentru prima oară. Dar e prea drăguţă, o las şi pe asta netaxată.

– Evident că e românc (ptiu!, s-a luat!). Dacă e din familia ta, iar tu eşti româncă, şi toţi ceilalţi sunt în România, el ce-ar fi putut fi?

– Americanc. Că aşa sună numele lui.

E pe-aproape: Sabin a plecat în Anglia de curând. În America a emigrat o altă verişoară de-a ei, pe care nu a apucat să o întâlnească. De fapt, ea nu-şi cunoaşte decât o nepoţică mai îndepărtată, cu care ne-am văzut de câteva ori, şi foarte puţini verişori de-ai mei, veniţi la înmormântarea mamei. Pe restul nu îi ştie. Şi sunt mulţi.

Pe bunica din partea tatei o chema Ana şi nu am cunoscut-o. Ştiu despre ea că era din Răşinari, că bunicul meu giurgiuvean a adus-o fraudulos în Regat, ascunsă într-un grup de călugăriţe şi că a născut 16 copii. Copiii i-au trăit din doi în doi şi se zice că a avut timp să se uite în oglindă abia după ce l-a crescut un pic şi pe ultimul: albise fără să observe. De la ea, m-am ales cu 7 veri şi cu 14 nepoţi.

Pe bunica din partea mamei o chema Tudora şi am cunoscut-o prea puţin. Pe mama o pasase soacrei sale, imediat după naştere, pentru că nu îşi dorise fată. A născut apoi trei băieţi şi pe ei i-a crescut. Spre sfârşitul vieţii, tot la mama mea s-a întors, să o îngrijească de boală şi bătrâneţe. Ceea ce mama a făcut. Dar era prea târziu pentru afecţiune. Din partea ei, am avut 5 veri şi 10 nepoţi.

Deci Luna va avea multă treabă, la un moment dat, să încerce să îşi cunoască familia extinsă. Suntem mulţi, dar nu foarte apropiaţi, în primul rând pentru că eu am fost mult mai mică decât toţi verii mei (sunt născută la bătrâneţe), în al doilea rând pentru că viaţa ne-a împrăştiat care încotro. Dar cred că ar fi important pentru ea să ştie că o picătură din sângele ei mai curge şi prin alte vene, chiar dacă acestea sunt, hăt, departe. Mai ales pentru că ea, din păcate, a avut ghinionul unor părinţi copii unici – nu are nici unchi, nici mătuşi, nici veri… Şi mai suntem şi bătrâni. Şi leneşi.

Azi ar fi trebuit să fim la nunta unei nepoate şi nu ne-am încumetat la drum. Dacă drumul ăsta nu ar fi fost în România, ar fi fost chiar frumos să străbatem toată ţara – pentru că nunta este fix acolo unde se atârnă harta-n cui, la Vişeu de Sus – într-o excursie de plăcere. Dar drumul este în România, ţara cu max. 50 km/h viteză medie, ţara cu drumuri care se inundă la prima ploaie şi se blochează cu bolovani căzuţi, de ani şi ani de zile, cam în acelaşi loc. Ţara în care alternativa căii ferate nici măcar nu intră în discuţie. Aşa că am rămas acasă. Cu hotărârea fermă de a pleca într-o aventură românească în vacanţa următoare. Să ocolim ţara în căutarea sângelui familiei. Să îi cunoască Luna pe toţi, nu numai pe fetiţa care se căsătoreşte astăzi. Pentru că eu aşa mi-o închipui, când mă gândesc la ea: fetiţa care zâmbea mereu, în pozele copilăriei, primite regulat prin poştă.

olivia

Mi-a fost oarecum greu să îi povestesc Lunei despre ea, atunci când s-a apucat să-i facă felicitarea de nuntă:

– Zi-mi despre ea, ca să ştiu cum o desenez.

– Păi… e brunetă, cu părul ondulat… şi iubeşte mult animalele.

– Serios?, s-a bucurat Luna să găsească o asemănare între ele.

– Adună tot ce găseşte: câini, pisici, iepuraşi, broscuţe… Are grijă de toate.

Felicitarea a fost gata imediat: două inimioare, foarte mult sclipici şi, evident, un câine. Plus urarea noastră din suflet, de la sute de kilometri depărtare, de numai bine. Să se iubească mereu şi să aibă o viaţă senină. Şi plină de sufleţele dragi.

Casă de piatră, Olivia!

casa-de-piatra

Anunțuri

4 gânduri despre „Olivia

  1. De abia acum am aflat si eu ca sunt ”romanc”!
    Bunica Ana nu a mai revazut niciodata locurile natale, odata plecata in Regat. Bunicul Dumitru, mos Mitica dupa cum ii spunea mama, era de pe langa Videle.

    Chiar daca nu avem sosele sau cai ferate, avem masini de inalta clasa, in special second, aduse din Germania. La asa ceva, le dam clasa la bulgari si greci.

    Apreciază

    • Ce chestie! Eu eram convinsa ca bunicul era din Giurgiu! Mama ii zicea „Mitica Bivolaru”, mai ales cand se supara pe tata. Presupun ca din cauza ca avea bivoli – ceea ce nu era deloc rau in acele vremuri, dar nici nu suna prea flatant 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s