La revedere, Gyuri

Am crescut într-o casă cu difuzor. Stătea atârnat de un toc de uşă, fix la mijlocul casei, pentru a putea fi auzit de peste tot, şi transmitea ceea ce eram lăsaţi să ascultăm, de către cei de la staţia de radioficare locală: o selecţie din emisiunile celor două sau trei radiouri naţionale existente. Plecam la şcoală pe muzica uşoară de la matinal, mă întorceam la fix pentru a prinde cotele apelor Dunării, seara aveam ora locală, cu ştiri din Giurgiu, apoi vreo piesă de teatru radiofonic, sâmbăta după-amiază era Ora veselă, la care ne amuzam în familie, iar serile de joi erau de departe preferatele mele, pentru că atunci se transmitea muzică de la Cenaclul Flacăra. Aveam şi un pick-up, cehesc, bineînţeles, la care ascultam până la memorare perfectă poveşti şi teatru radiofonic, precum şi muzica permisă de regim, „plăcile” pe care le puteam cumpăra de la singurul magazin de profil din oraş. Casetofonul a fost o achiziţie târzie la noi în casă, care a adus după ea posibilitatea de a înregistra emisiuni întregi cu Cenaclul şi chiar nebuneasca aventură de a asculta uneori BBC şi Europa Liberă, preponderent tot în căutare de muzică. Dar pe aceasta nu aveam curajul să o înregistrez. Ai mei nu erau disidenţi, nici măcar revoltaţi pe sistem nu păreau a fi (deşi anumite şuşoteli îmi mai ajungeau pe la urechi uneori), ci erau o familie simplă şi cuminte, care încerca să se adapteze unui sistem totalitar şi înjositor, înspre binele unicului lor copil.

În aceste condiţii, e lesne de înţeles cum de mă şoca îndrăzneala unui artist ca Alexandru Andrieş, pe care nu îl auzisem niciodată la radio bătând apropouri fine, ca în concerte, la imbecilitatea conducătorilor neamului. Versurile acelea par acum o nimica toată, dar atunci, cu câţiva ani înainte de Revoluţie, erau dovada unui mare curaj. Iar cei mai curajoşi dintre toţi mi-au părut, de departe, „actorii” grupului Divertis. Eram la Costineşti, într-o tabără, când i-am văzut prima dată în spectacol, la teatrul de vară. Glumele lor clar îndreptate împotriva sistemului erau atât de spumoase încât nimănui nu-i era teamă să râdă la ele. Nici măcar Securitatea nu îi cenzura pe băieţii ăia simpatici care făceau să răsune arhiplinele tribune de hohote de râs. După un scurt moment de stupoare („Am voie, oare, să râd pe faţă la aşa ceva?!”), m-am relaxat şi m-am simţit mai bine decât niciodată, printre oameni ca mine, puţin speriaţi, puţin curajoşi, solidari în intenţia de a face haz de necaz, atâta cât permiteau vremurile. Era pe acea scenă un umor accesibil tuturor, şi oamenilor mai simpli, şi celor mai „citiţi”. Iar cel care provoca cele mai furtunoase aplauze şi hohotele cele mai nestăvilite era, în mod clar, Ioan Gyuri Pascu. Actor cu replici de geniu, multe dintre ele improvizate pe loc, fonotecă ambulantă plină cu cele mai neaşteptate sunete, potrivite în cele mai neaşteptate situaţii, muzician priceput. Esenţă tare în sticluţă mică.

După Revoluţie, am avut norocul să îl şi cunosc. Am frecventat, pentru câţiva ani, aceleaşi cercuri mondene, în care distracţia era garantată de oameni cu mult, mult simţ al umorului, ca Mircea Vintilă şi Mircea Baniciu, Leluţ Vasilescu şi Teo Peter de la Compact, precum şi, uneori, Gyuri Pascu. Atunci când îl lăsa nevasta. Avea o aprigă de femeie acasă, care îl ţinea într-o lesă foarte scurtă şi pe care o suspectam că nu avea deloc simţul umorului, atât de lipsită de înţelegere faţă de soţul ei părea a fi. Poate că era doar grijulie cu sănătatea lui şi încerca să îl ţină departe de excesele bahice inerente ale nopţilor de după cântări. Din iubire. Poate tot din iubire arunca după el, prin casă, cu farfurii, conform unei „legende” care circula pe-atunci printre apropiaţi – noroc că ea era cu un cap mai înaltă decât el, deci proiectilele zburau întotdeauna pe deasupra lui. Pe el nu părea să îl deranjeze nimic: o iubea nebuneşte şi o asculta cuminţel, chiar dacă asta însemna să încaseze ironii de la prieteni sau să o ia pe o cale profesională discutabilă.

Pentru că, uşor-uşor, Gyuri s-a cam pierdut din primul plan al scenei. S-a îndepărtat de Divertis în cam acelaşi timp în care grupul se îndepărta de umorul de calitate, după părerea mea. A preferat să facă muzică, dar nu cred că avea acelaşi geniu acolo ca în teatru. Am aflat azi de dimineaţă, după ştirea morţii lui premature, că în ultimii ani continuase să facă şi teatru (ba chiar avea un nou proiect acum, de-abia început zilele acestea, Teatrul Spiritual), şi un pic de film, avea numeroase concerte prin ţară şi scrisese un blog şi o carte pentru copii. Mi-a părut bine să aud că avusese, de fapt, o carieră mai împlinită decât crezusem. Nu mai ştiusem nimic despre el, până în iunie anul acesta, atunci când l-am auzit cântând în Herăstrău. V-am povestit despre seara perfectă petrecută acolo, pe o pajişte, cu muzică frumoasă şi căldură în suflete. Am regăsit pe scenă un Gyuri mai bătrân şi mai trist (şi mai bolnav, pot adăuga acum, când ştiu ce s-a întâmplat), cu o chitară în mână şi cu acelaşi vechi prieten alături, la clape, Vlady Cnejevici. Nu îi cunoşteam nicio piesă din repertoriu, dar le-am învăţat rapid pe toate, pentru că aveau refrene melodioase şi optimiste („Nu te lăsa! Nu te lăsa! / Viaţa-i frumoasă, tu o faci să pară grea”) – părea că Gyuri îşi pusese în ele toată bucuria lui de viaţă şi de aceea era el atât de trist. Ne-o dăduse nouă.

Am vrut să mergem la concertul lui de duminica trecută, de la Berăria H. Am tras de ai mei, dar nu am reuşit să-i conving să ieşim din casă. Altădată, poate… De cele mai multe ori, ne purtăm ca şi cum ziua de mâine ar fi garantată. Dar nu e. Lumina se poate stinge oricând. E după cum vrea Doamna. Iar acea pajişte pe-nserat, cu câteva zeci de oameni adunaţi să se bucure împreună, pe o muzică scrisă în ritmul inimii, va rămâne ultima mea amintire cu Ioan Gyuri Pascu. Un artist mare cu un noroc mic. Odihnească-se în pace.

gyuri

Anunțuri

20 de gânduri despre „La revedere, Gyuri

    • Nu cred ca se poate pune problema asa, in termeni etnici. Vorba ceea: „In fata dragostei si-a mortii…” Dar da, si eu cred ca ar fi meritat ceva mai multa cunoastere si recunoastere cat a fost viu.

      Apreciază

  1. Cu Gyuri am jucat biliard, la munte, acum 1000 de ani. Râdea de mine că mă luptam cu tacul. Il mânuiam greu. Fuma de la mine „Nu mă lasă Dana să fumez. Nu stau mult, că mă sună în cameră să vadă dacă dorm. Poate mai cobor după apel”. Am stat până dimineață. Aşa ne-am împrietenit: făcând poştă un pachet de țigări şi haz de necaz. Mă uimea: era tare tare nefericit, daaaar nu a uitat să râdă…

    Apreciat de 1 persoană

    • Am stat mult sa ma gandesc daca sa scriu despre farfuriile alea zburatoare. Nu era frumos. Dar ele faceau parte din viata lui, asa cum si-o acceptase. Iar tu nu faci decat sa confirmi, acum, acea realitate care nu il facea fericit, dar care, poate, l-a ajutat sa traiasca pana azi.

      Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc mult. Mi-ar fi placut sa nu am motiv de scris asta.
      Asa este, cu actorii. Mi=am amintit de Robin Williams ieri. Se aplica si la scriitori umoristi si la multi alti oameni care una par, si alta sunt. Cred ca e un mecanism de aparare, ceva…

      Apreciază

  2. Imi pare tare rau ca Gyuri s-a dus…imi plange sufletul.
    Aseara i-am descoperit o melodie si am tot ascultat-o, mi s-a parut un strigat sfasietor de trist catre o Ea, care-l incorseta…

    Apreciat de 1 persoană

    • Of, am auzit… Stiu ca exista din ce in ce mai multi nepriceputi pe lume, ba chiar am avut de-a face personal cu situatii dintr-astea, in care medicii de pe Salvare nu numai ca nu ajuta, ba chiar si incurca, dar nu as generaliza pornind de la acest caz. Cred ca atacul de panica poate fi confundat cu preinfarctul…

      Apreciază

    • Am citit acum. Mi-a fost greu, si din cauza stilului, si a stufoseniei, si a lipsei de empatie cu o persoana care pare sa creada ca fara ea nu s-ar mai invarti corect Pamantul. Dar e frumos ca explica circumstantele primei interventii a Ambulantei, ca sa o disculpe pe doctorita aparent superficiala.

      Apreciază

      • Multumesc de raspuns, Alunitza!
        Asa cred si eu.
        Mi se pare foarte ciudat ca el nu accepta investigatiile medicale, din spusele ei reiese ca nici de ACV-ul acela din 2010 nu se tratase, sau poate am inteles eu gresit.
        Nici nu mai conteaza.
        Sa se odihneasca in pace.

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s