O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Anunțuri

24 de gânduri despre „O casă pentru visele lor

  1. Cred ca pentru inceput nu ar trebui sa fie… „nu are şi ea un talent artistic” ci ca inca nu si-a descoperit un talent artistic:) Poate ii trebuie alfel de cursuri de dans, mai freestyle; poate la petreceri de famile poate canta un cantecel pe o scena improvizata ( de ce sa nu fie si ea solista? sau poate o petrecere de ziua ei de genul superstar.. unde toti canta sau fac cate ceva..).
    Si la varsta pe care o are cred ca se poate spune ca sunt multe chestii in care isi poate descoperi talente. Eu as spune ca e un desen foarte frumos si chiar m-as bucura sa vad ca face lucrurile „altfel” si as incuraja asta (in sensul ca m-as bucura mai tare decat de o casa patrata de ex.)
    Au fost intrebati sportivii la olimpiada ce fel de incurajari au primit de la parinti si majoritatea au spus ca parintii lor ziceau ” I love to watch you play..”
    Well..my 2 cents 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc pentru centi 🙂 Eu cred ca adevaratul talent artistic e rar si se vede de la varste mici. Sau cel putin eu il vad, la unii copii din anturajul nostru, ba pentru dans, ba pentru desen etc. Stiu copii carora le este totul foarte usor (cum imi era si mie, de altfel, in copilarie) si o vad pe Luna cum trebuie sa munceasca pentru aproape orice (mai putin cu mintea, care ii merge brici). Dupa cum spuneam, am incurajat-o mereu, dar in limite rezonabile, pentru ca mi se pare la fel de gresit sa ii dau sperante false ca si sa i le tai. Poate ca am fost exagerat de rezonabila, as zice acum, dupa ce am primit pe Facebook poza unei case perfect asemanatoare cu a Lunei 😉

      Apreciază

    • Uite, o sa scriu aici ca sa ramana si public ce ti-am spus ieri in privat: parerea mea e ca Eliza are atitudine, dictie, structura discursului si placerea de a „aparea pe sticla”. Nu stiu daca a deveni vedeta tv este chiar idealul ideal (!) in viata, dar clar trebuie sa o sprijini sa continue cu „emisiunea” de gatit de pe blog, macar. Apoi, poate niste cursuri de teatru si, cine stie… 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Peste 1000 de ani când fi-vom, câți om fi rămas, sub ape și va trebui să ne facem o viață pe fundul mărilor și oceanelor, vom avea nevoie de case care să se înfigă bine în sol și să fie mai bine dezvoltate în partea de sus a lor.

    Chestiile alea de lângă casă nu sunt cumva valuri și scoici? Copilul ăsta e vizionar!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Este un mit faptul ca e nevoie de talent la desen pentru a deveni arhitect. Desenul este o modalitate prin care arhitectul exprima ce isi imagineaza, asa cum este si orice program pentru desen de pe calculator. Importanta este imaginatia, capacitatea de a intelege spatiile si legatura dintre ele, tehnologii, materiale. In plus, relatia cu oamenii si intelegerea acestora este absolut necesara. Asadar, Luna pare pe drumul cel bun 🙂
    In plus, eu nu cred ca daca nu ai talent la desen de exemplu, nu poti invata sa desenezi. Abilitatile se dezvolta, din experienta mea. Lucru dovedit si de Luna prin „prinderea” ritmului dupa ani de practica. Poate si asta e un talent al ei: de a avea incredere in ea ca poate sa invete in ciuda lipsei talentului.
    La final, special pentru Luna: poate ca visul de a construi ceva de acea forma nu este atat de indraznet cum pare si sigur nu e nevoie de inca 1000 de ani pentru asa ceva:
    http://io9.gizmodo.com/these-upside-down-pyramid-buildings-seem-to-defy-gravit-1570254716

    Se construieste si asa ceva (nu vorbim de estetica, vorbim de tehnologie)

    Spor la visat!

    Apreciat de 1 persoană

    • Tocmai actualizasem articolul, cu fotografia constructiei din Slovacia (Casa Radio, vad acum), pe care i-am aratat-o Lunei. Acum e la scoala, dar sunt sigura ca va fi tare incantata la intoarcere, cand ii voi arata si comentariul asta, cu incurajarile si fotografiile aferente. Multumesc mult pentru el! 🙂

      Apreciază

  4. M-ai emotionat teribil. Iar invatatoare ca primele doua pe care le-ati avut nu doresc nimanui, sa le fie rusine. Cu teama am mers la stat la scoala, cu dorinta de a nu avea multi copii in clasa si de a prinde o Doamna in adevaratul sens al cuvantului. Pana acum, desi au trecut doar cateva saptamani, pare sa fie totul in regula. Suntem norocosi.

    Va imbratisez cu drag, te citesc de ceva vreme dar nu scriu mereu. E frumos ca ai timp sa o duci la toate aceste cursuri, mie imi pare rau ca nu stam mai aproape de Palatul Copiilor, stiu ca sunt cursuri multe si minunate dar n-avem timp…

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc mult, si pentru ca ma citesti, si pentru comentarii, indiferent cat de rare sunt.
      Palatul Copiilor este, intr-adevar, o oportunitate de activitati gratuite pentru cam toate gusturile. Din cate stiu eu, exista centre de genul acesta, dar mai mici, si prin sectoare – cel putin in sectorul 6 am auzit de asa ceva. Daca nu, o idee ar putea fi sa cuplezi doua cercuri unul dupa altul, pentru fiecare copil, la Palatul Copiilor, astfel incat sa poti face un singur drum pe saptamana acolo, dar care sa merite deplasarea.

      Apreciază

  5. Alunita, ai scris exact din gandurile si trairile mele.

    Tudor este un copil vorbaret, capabil sa descrie / sumarizeze verbal cu mare usurinta, folosind argumente logice si facand corelatii relevante, uneori surprinzatoare pt cei care-l asculta (am primit acest feedback de la diversi traineri cu care copilul a interactionat de-a lungul timpului). Cred ca este „talentul” lui cel mai important. Din pacate, structura invatamantului romanesc (programa, metode de predare) nu incurajeaza mai deloc acest mod de interactiune si pe copiii care il prefera (in detrimentul celorlalte forme, scrisul ar fi la noi pe locul cel mai de jos in lista). M-as bucura sa fie incurajat mai mult, indrumat sa invete cum sa-si valorifice „talentul” in avantajul lui si al situatiei respective (pe langa ceea ce facem noi acasa). Pt prima oara, anul asta se organizeaza la scoala un curs de dezbatere, mi s-a parut o idee super, speram ca il va ajuta in acest sens .

    Pe de alta parte, cu tobele a fost poveste lunga. Nu este un
    talent care iese in evidenta, are ureche muzicala si dorinta de a invata sa cante la acest instrument (s-a manifestta prima oara pe la 3-4 ani). Din momentul cand a reusit sa ajunga la toba mare fara sa se ridice de pe scaun (in jur de 5-6 ani) am incercat sa gasim un profesor capabil se „joace” la tobe impreuna cu copilul. Incercarile noastre au esuat pana cand am ajuns la scoala unde studiaza si in prezent. Am gasit aici oameni faini, relaxati (fara sa puna presiune pe copil in ceea ce priveste studiu, oferindu-le insa copiilor exemplu personal – ei insisi pasionati de ceea ce fac, incuranjandu-i pe fiecare dintre ei sa nu se lase demotivat cand se confrunta cu dificultati – nu e usor sa repeti acelasi ritm timp de 2-3 sedinte, pana iti iese).

    Apreciat de 1 persoană

  6. Desenul este inedit si arata inventivitatea copilului. Ii place sa se joace cu formele geometrice.
    Adica de ce nu ar avea talentul necesar unui arhitect?
    Ideea de piramida inversata fascineaza pe orice arhitect.
    Faptul ca profesoara a facut acel joc nu este o greseala. Problema este ca ea nu a fost in stare sa prelucreze rezultatele copiilor. Greseala a aparut in momentul in care ea si-a devoalat preferatii. Daca tot a intrat in joc, trebuia sa spuna ca prefera pe toti baietii si pe toate fetitele din clasa.
    Gestul ei este inpardonabil si arata cat de bine este pregatita psihopedagogic.

    Apreciat de 1 persoană

    • Am descoperit, dupa ce am publicat articolul, cat de mult se construieste, de fapt, invers decat credeam eu ca este posibil. Si mi-am luat portia de critici si aici, si pe Facebook, referitoare la simtul meu prea critic, asa ca… promit solemn ca o s-o las pe fiica-mea sa deseneze si pe rotund casele de acum inainte, nu ma mai bag 🙂

      Apreciază

  7. Pingback: Are mama o artistă / Cât un mormoloc | Mama Aluniţă

  8. Pingback: Examen de benzi desenate | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s