Au început poreclele

În China premodernă, era considerat aducător de ghinion să alegi un nume copilului înainte de naştere. Cică îl reperau spiritele rele, iar copilul era prea mic ca să se poată apăra de ele. De aceea, până să se nască şi vreo trei luni după, copilul era „alintat” cu nume de speriat, care să ţină spiritele rele la distanţă: „cel mai urât copil din lume”, „micul monstru” sau „căcăţel”, de exemplu. După aceea, primea un nume oficial, de copil, dar acasă continua să fie strigat după un nume de alint, care de multe ori coincidea cu cel de speriat spiritele, pentru orice eventualitate. Îmi e greu să îmi imaginez vreunul dintre apelativele de mai sus rostite cu afecţiune şi mare drag, dar, se ştie, chinezii sunt nişte ciudaţi. La şcoală, copilul primea un nume de şcoală, bazat de obicei pe caracteristicile lui. Cică nu se supăra nimeni dacă era făcut „bou” de către colegi, pentru că boul simboliza forţa, şi nu prostia. Sau „grăsuţul”, dacă era grăsuţ. Apoi veneau numele de adult, pentru uz public, numele oficial, pentru inferiori, şi chiar numele de mort, la care, evident, omu’ nu mai avea cum să răspundă.

La noi nu este aşa. Drept urmare, am pregătit-o demult pe fiică-mea pentru eventualele porecle pe care eram sigură că o să le primească de la colegii de grădiniţă şi de şcoală. Cu un nume ca al ei (şi nu mă refer doar la prenume), nu ai cum să scapi miştourilor şi jocurilor de cuvinte răutăcioase ale copiilor. Prima glumă proastă a primit-o acum câţiva ani de la un bătrân (culmea!), care a întrebat-o dacă este „hă, hă, luna aprilie”. Apoi a fost linişte până săptămâna trecută. Când am luat-o plânsâită într-o zi de la şcoală, pe motiv că o poreclesc copiii:

– Of, măi, Luna, am început eu să o consolez. Ştii doar că trebuia să te aştepţi la asta, ce ţi-am tot spus eu?

– Da, dar ştii ce poreclă urâtă mi-au dat?

– Nu, de unde să ştiu?

– „Aluniţa”.

Să mă supăr, să nu mă supăr?…

– Îmi zic „Aluniţa” şi „mama”.

Nu mă supăr. Ştiu de ce au poreclit-o aşa. Pentru că e o pacoste, ca şi mine. Ea le face morală tuturor, îi dojeneşte pe colegii ei care fac prostioare, le dă mereu indicaţii… E ca o mamă cicălitoare, ce mai!

Am împăcat-o uşor atunci. I-am spus că eu sunt mândră de numele meu, aşa caraghios cum le poate suna unora, şi că nici ea nu ar trebui să se jeneze vreodată cu niciun nume din familia ei. Dar se pare că nu am reuşit să o consolez pe deplin. Ieri am întrebat-o dacă au mai strigat-o aşa colegii:

– Daaa… deşi le-am zis că nu-mi place… Ba chiar le-am propus ceva la schimb, dacă tot ţin neapărat să mă poreclească.

– Ce anume?, am fost eu curioasă.

– „Pisicica”. Că mie îmi place când îmi ziceţi voi aşa.

Daaa, să aştepte liniştită! E binecunoscut faptul că elevii îşi pun cu tandreţe porecle unul altuia. Ne aducem cu toţii aminte cu drag cum ne alintam pe holurile şcolii, cu mare afecţiune, cu porecle de tipul „Grăsuleţul”, „Arăgăzel cu patru ochiuleţe” sau „Pârâcioşica, dragostea mea”. Nu-i aşa? 🙂

Anunțuri

11 gânduri despre „Au început poreclele

  1. Eu am avut alata staregie…Ne-am ales noi asa zisa ‘porecla’ pe care colegii au preluat-o si asa i-a ramas. Mishu. Si ne place 🙂 Si a noastra si a voastra! Va pupam

    Apreciază

  2. Eu, deocamdata, sunt la faza in care o temperez pe fiimea in a atribui porecle altor copii „Mihai – Nebunul”, „Alexandra – Lixandra”…

    Apreciază

    • Exact despre asta vorbeam mai devreme pe FB: ca e greu sa ii faci sa inteleaga ca vorbele pot rani. Pentru copii e ceva natural, ei spun ceea ce gandesc si inca nu au invatat sa taca sau chiar sa minta din motive sociale. E clar ca „nebunul” nu suna bine si ca nu trebuie repetat, dar in „Lixandra” nu vad nimic rau…

      Apreciază

  3. Interesanta inf. despre numele la chinezi!
    Daca ramane la prima varianta ii pacaleste, pentru ca nu va avea nici o porecla. Sau daca o admite ca porecla este cel mai bine.
    In antichitatea romana fiecare baiat primea:
    prenume, numele, cel al clanului si cognomen ca fiind numele in interiorul clanului.
    La fetite era mai simplu, in general aveau numai nume, mai rar prenume si cognomen. Discriminarea era destul de mare.
    Totusi, prima femeie care a facut politica la romani, a fost Fulvia, prima sotie a lui Marc Antoniu. Era atat de bataioasa, incat a intrat cu sabia la brau in Senat pentru a-și impune punctul de vedere.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Scuze, o mica rectificare te rog!
    Nu stiu daca Fulvia a intrat cu sabia la brau in Senat, dar sigur umbla cu o sabie.
    Cel care a intrat cu sabia in Senat, este o alta poveste.
    S-a intamplat in 43 îHr, cand un centurion a intrat in Senat cerand consulatul pentru Octavian, viitorul imparat Augustus.
    Centurionul le-a spus senatorilor ca daca ei nu il fac, il va face asta; aratandu-le sabia. Fara ghilimele pentru ca nu am reprodus exact.
    Octavian avea numai 20 de ani.
    Multumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s