Raport de activitate pe octombrie şi un pic de noiembrie

Seminţe, floricele sau o cafea lungă. Asta vă trebuie dacă intenţionaţi să citiţi tot articolul de mai jos. Fac ce fac şi las să se adune evenimentele la care participăm fără să vă povestesc imediat despre ele. Apoi mă grăbesc să scriu ca să nu le uit de tot şi iese ditamai textul, oricât m-aş strădui să fiu succintă (oricum, nu-mi iese asta niciodată, nu ştiu nici eu de ce mă mai străduiesc). Dar măcar o să le organizez pe categorii, ca să vă fie mai uşor de citit. Deci…

Teatru (pentru oameni mai degrabă mari)

De unde aveam o medie de o piesă de teatru pe cincinal până acum, în ultimele luni ne-a lovit pasiunea teatrală şi am văzut cinci. Despre unele v-am povestit la timpul lor (găsiţi în meniul Activităţile noastre toate părerile mele despre locuri şi evenimente la care am mers), despre celelalte vă povestesc acum.

A fost mai întâi acel festin absolut pentru gusturile mele, piesa „Copii răi”, jucată la Centrul de Teatru Educaţional Replika, teatru care se află, din fericire, foarte aproape de casa noastră şi care oferă, tot din fericire, reprezentaţii gratuite.  Nu numai că subiectul era din sfera preocupărilor mele (şcoala românească, cu marile ei bube), dar protagonista spectacolului, Katia Pascariu, m-a uimit prin talent, dezinvoltură şi inteligenţă – pentru că este un spectacol interactiv, în care o parte deloc neglijabilă trebuie improvizată în urma reacţiilor publicului, or pentru asta îţi trebuie inteligenţă. Şi textul este foarte bun – unul dintre acele texte rare, care îţi propun aparent în joacă subiecte de meditaţie profunde, făcându-te să râzi şi să plângi aproape în acelaşi timp. Am înţeles că piesa se joacă de ani buni, în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, mai peste tot prin ţară. Vi-o recomand din tot sufletul, pentru sufletul vostru şi pentru sutele de mii de suflete de copii care se macină în teamă, suferinţă şi frustrare în clasele şcolilor noastre. Poate că, înţelegând mai bine, putem ajuta mai mult. O singură observaţie aş avea: deşi este recomandată pentru copii de minim 8 ani, eu aş muta un pic limita de vârstă, spre clasa a cincea, pentru a putea înţelege esenţa piesei. Luna a înţeles şi nu prea ce se întâmpla acolo…

Săptămâna trecută am văzut o piesă dintr-un cu totul alt registru: „Toc Toc”, jucată la teatrul Elisabeta. De mult ne tot codim dacă să mergem la teatru de adulţi sau nu. Pentru că nu avem pe unde să ne parcăm copila, noi trebuie să o luăm peste tot cu noi şi de aceea suntem nevoiţi să ne alegem cu grijă locurile în care ieşim, pentru a se potrivi şi pe vârsta Lunei. Doar că acum a mai crescut, şi ne-am şi săturat să mergem numai noi în locuri potrivite pentru vârsta ei. Aşa că am riscat, până la urmă, alegând ceea ce se anunţa a fi o comedie pe înţelesul tuturor, scurtă şi fără sex. A fost greu. Nu cu piesa în sine, ci cu drumul până la ea. Mai întâi, m-am asigurat că e în regulă să mergem cu copilul. Am citit site-ul din scoarţă-n scoarţă, ca să zic aşa, am văzut filmuleţe de prezentare şi am citit testimoniale ale spectatorilor. Părea în regulă. Apoi am rezervat bilete (la balcon, pentru că Luna îşi manifestase interesul pentru balcoane de când am dus-o la Sala Palatului). Deja de aici au început să se complice lucrurile, pentru că unele linkuri de pe site nu prea funcţionau. Dar am reuşit. Apoi, într-o seară, în drum spre casă, m-am dus să iau fizic biletele, de la teatru – ceea ce s-a dovedit o mare încercare. Douăzeci de minute am aşteptat ca domnişoara de la casă să îi dea câteva bilete unicei persoane din faţa mea. Eu atâta lipsă de cunoaştere a propriului loc de muncă nu am mai văzut, dar sunt sigură că voi mai vedea, pentru că prostia e într-o creştere îngrijorătoare pe lumea asta. Când mi-a venit, în sfârşit, rândul, i-am întins cu teamă codul de rezervare şi banii potriviţi (210 lei, nu chiar ieftin), dar, spre surpriza mea, a găsit rapid biletele şi le-a printat:

– Încă 3 lei, vă rog.

– Pentru ce?, am întrebat-o eu.

– Pentru rezervarea online.

Uitasem că trebuia să plătesc şi acea meschină taxă nejustificată… Dar venind după cele douăzeci de minute de spectacol al prostiei umane, m-am comportat impecabil în faţa acestei noi provocări. Doar că nu aveam banii la mine şi a trebuit să mă duc la maşină şi să-i iau, apoi să mă întorc după bilete etc. Iar neplăcerile nu s-au terminat aici. În ziua spectacolului, în drum spre teatru, am glumit cu fiică-mea:

– Cum ar fi să nu te primească în sală, că eşti prea mică?

Eu tot bănuiam că fusese o greşeală pe undeva, pentru că piesa era cu nişte pacienţi psihiatrici, atinşi de diverse afecţiuni compulsiv-obsesive, deci mi-era clar că nişte limbaj vulgar, cel puţin, va fi prezent pe scenă. Şi aşa a fost. Cum am ajuns la uşa sălii, i-am observat pe angajaţi şuşotind:

– Uite, încă unul sub zece.

Apoi o doamnă lipsită de orice urmă de amabilitate a spus cu voce tare:

– Nu aveţi voie cu copilul în sală.

A urmat, bineînţeles, un dialog pe ton ridicat, pentru că are şi înţelegerea mea limite. I-am zis doamnei că nu am fost avertizată, doamna a zis că scrie pe site, eu am contrazis-o, ea a ţinut-o pe a ei, că îmi arată site-ul – în fine, dialog steril, în timp ce ne lăsam hainele la garderobă, pentru că de intrat tot am intrat în formaţie completă în sală, după ce am prins-o pe doamnă cu mâţa-n sac, întrebând-o:

– Aţi adăugat de curând avertismentul ăla pe site, nu-i aşa?

– Nu, l-am adăugat mai demult, mi-a răspuns ea, dându-se de gol că au scris ulterior acolo interdicţia respectivă.

În sală, bineînţeles, mai erau copii sub zece ani, că n-oi fi fost singura care nu am citit un avertisment inexistent pe un site. Dar nu v-aş recomanda să îi luaţi cu voi, dacă aveţi şi dacă vreţi să vă duceţi la piesa asta, nici dacă ar fi permis. Luna s-a uitat o vreme la ceea ce se întâmpla pe scenă, dar nu a înţeles mare lucru, nici măcar tot umorul, deşi nu era deloc unul subtil, iar la cuvintele urâte chiar îşi acoperea urechile, deşi nu era nimic prea deplasat sau vulgar – unul dintre protagonişti suferă de Tourette şi nu se poate abţine să înjure regulat, însă o face absolut decent. Aşa că fiică-mea şi-a luat tableta, care ne este de mare ajutor în astfel de situaţii, şi s-a jucat în linişte până la sfârşitul spectacolului. Cu o singură excepţie, atunci când a auzit o replică pe care n-a înţeles-o şi ne-a întrebat mirată de ce hohoteşte toată sala:

– Ce înseamnă aia „vagon de cordit”?

– E doar un joc de cuvinte, Luna, tu joacă-te în continuare cu ale tale!

Dar piesa în sine a compensat toate neplăcerile colaterale. Mă dusesem cu intenţia de a mă distra şi chiar asta am făcut, deşi, după cum am spus, nu era chiar un umor fin şi subtil, cum îmi place mie, şi nici jocul tuturor actorilor nu e la cele mai înalte standarde. Dar am râs mult, la limita lacrimilor uneori, recunoscându-mă în mai multe dintre personaje (în special în doamna care verifică din cinci în cinci minute dacă şi-a luat cheile de la casă sau care tresare disperată, tot din cinci în cinci minute, la gândul că a uitat aragazul, robinetul, uşa etc. deschise). Iar timp de vreo oră după ce s-a terminat spectacolul ne-am amuzat să vorbim cu toţii ca unul dintre personajele din piesă, care avea mania  de a repeta tot ce zicea.

Şi dacă tot am ajuns la recomandări, încă se mai joacă o piesă pe care am văzut-o acum câţiva ani şi care ne-a plăcut mult, mult de tot: „Cafeneaua”. Un text foarte bun şi trei actori perfecţi, dintre care unul atins indubitabil de geniu: Horaţiu Mălăele.

Iar gaşca veselă de la „Cum se face?” , pe care am văzut-o în vară, va fi în curând la Braşov, dacă staţi prin zonă şi dacă vreţi să petreceţi o seară amuzantă în compania ei.

Spectacole pentru copii

Ca urmare a negocierilor familiale, luna trecută ne-am împărţit sarcinile în weekendul acela când a trebuit să mergem cu copilul la două spectacole succesive pentru categoria ei de vârstă. Eu am însoţit-o la bunicuţa Julieta, iar taică-său la Bubbleland.

Probabil ar fi trebuit să fie invers. Pentru că la Julieta am râs foarte mult, are un umor foarte bun Crina Zvobodă, potrivit şi pentru părinţi, şi pentru copii, iar la sfârşitul spectacolului a invitat pe scenă un tătic care să o ajute la un număr şi a fost de-a dreptul spumos, şi am văzut-o pe Luna un pic întristată că nu era tăticul ei acolo. Şi la Bubbleland a fost frumos – se pare că baloanele de săpun pe care le face Claudia Stroe sunt ceva absolut extraordinar – dar a cam lipsit umorul. Poate data viitoare face mai multe glume, între două baloane uriaşe. Data viitoare fiind pe 11 decembrie, tot la Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti. Iar Julieta va reveni acolo pe 22 decembrie, duceţi-vă copiii sau nepoţii, dacă aveţi preşcolari sau şcolari mici, îi veţi vedea cu siguranţă fericiţi în sală.

Concerte

Am scris la plural pentru că am fost la o bucată de festival şi e ca şi cum am fi văzut mai multe concerte mici. Festivalul Folk You. În piaţa George Enescu, într-o după-amiază de sâmbătă nu chiar foarte caldă. Dar a fost frumos, pentru că eram toţi trei şi pentru că a fost muzică pentru toate gusturile.

Gheaţa au spart-o cei de la „Folk frate!” (am pus între ghilimele ca să se înţeleagă că e un nume), despre care nu auzisem înainte şi care au nişte cântecele tare simple şi vesele. De altfel, ei au fost cauza unei dispute vag filosofice între mine şi bărbatu-meu, despre rolul şi scopul muzicii folk: e o muzică uşurică, de om cu chitara lângă focul de tabără, care să îi facă pe toţi ceilalţi să cânte cu el sau e vehiculul unor mesaje profunde, transmise în versuri? Eu am înclinat spre prima variantă, alegând să mă distrez ca la o beţie împreună cu băieţii ăştia, el a preferat să devină melancolic pe muzica următoarei interprete, Alina Manole – o mai veche slăbiciune de-a lui. Totuşi, după întoarcerea acasă, melodia care îi rămăsese în creier nu fusese cea mai raţională dintre toate, ci, din contră, una despre piticii de pe respectivul organ, aşa că… mi se pare că tot eu am avut dreptate. Ca de obicei.

Am mai rămas la o singură trupă, care nu ştiu ce căuta acolo pentru că nu era de folk, ci de rock, dar care a fost o revelaţie pentru mine: Antract. Evident că auzisem numele ăsta, dar nu îi ascultasem niciodată. Cântă foarte bine Antract! Instrumentişti buni, care au creat un sunet plin, deşi în condiţiile sonorizării de piaţă urbană, şi un solist de modă veche, rocker dedicat, cu o voce minunată şi un entuziasm impresionant. De urmărit pe viitor.

Atelier pentru copii

Weekendul trecut, am ajuns şi la un atelier pentru copii – ceea ce nu mai făcusem de ceva vreme încoace. De fapt, acum vreo lună mai încercasem unul, de teatru, dar plecaserăm de acolo după cinci minute. Era un atelier oferit gratuit de studenţii de la UNATC, la ei la şcoală, sub numele „UNATC Junior”, în acel stil pe care eu nu îl agreez şi nici nu îl înţeleg măcar, al teatrului modern aflat în criză de identitate, crezându-se improvizaţie ieftină şi fără absolut niciun sens. Şi nu m-am mirat să recunosc printre participanţi o fetiţă foarte prost crescută, pe care o remarcasem în public la o piesă de teatru, când a deranjat pe toată lumea – spectatori şi actori – în timp ce mama ei părea a fi fost lovită de o pareză blândă şi subită, neavând nicio reacţie: nu i-a atras atenţia fetiţei să tacă, nici măcar nu s-a uitat la ea, ci înţepenise cu ochii la scenă şi cu un zâmbet ireal pe faţă, de parcă fumase vreo cinci ţigări dintr-alea încă interzise la noi. Sau poate că le fumase. Oricum, mi se pare tare periculoasă educaţia asta nouă la modă printre părinţii boemi sau semidocţi ai zilelor noastre, care încurajează o libertate prost înţeleasă, fără disciplină şi reguli elementare, ce va duce la haos şi frustrări în viitorul copiilor lor. Şi ai noştri, în consecinţă.

În fine, atelierul din weekendul trecut a fost altfel. Nu numai că ne era la îndemână, fiind foarte aproape de casă şi gratuit, dar tematica lui era din aria care o interesează mai nou pe fiică-mea: machete. Planul era ca participanţii (copii de vârsta şcolii primare) să construiască macheta unui cartier vesel, pornind de la un cartier real, Timpuri Noi. Până la urmă, adulţii însoţitori au pus şi ei mâna cu multă plăcere să îi ajute pe cei mici pentru a schiţa imaginea unui cartier foarte colorat, aşezat pe o Dâmboviţă din hârtie creponată, plină de bărcuţe mov şi roz. Astfel, Luna a construit câteva căsuţe pictate excentric şi prea multe bărcuţe (am mai luat şi-acasă), taică-său o minunată clădire de suporter stelist (roş-albastră), iar eu am pus bazele primăriei, stâlpilor de iluminat şi centralei eoliene fără de care, desigur, un oraş modern nu poate exista.

pod

case-luna-si-edi

primarie

Atelierul acesta face parte dintr-un proiect cultural mai amplu, de redescoperire (şi revigorare, sper) a cartierului bucureştean Timpuri Noi, iar mâine şi poimâine se va desfăşura în acelaşi spaţiu luminos şi cald de pe Splaiul Unirii atelierul dedicat copiilor de grădiniţă, în caz că vreţi să petreceţi câteva ore plăcute alături de copiii voştri.

Film

Nu se putea să nu mergem la filmul cu troli, prea au invadat oraşul pe toate căile publicitare! Şi în trailer păreau tare drăguţi. Şi am primit magneţi cu ei la cumpărături (apropo, foarte supărată aş fi dacă aş fi Mega Image şi m-aş trezi că mă copiază Carrefour în mai toate campaniile mele, noroc că mă copiază prost! ). Şi copilul a vrut… Nu, nu pot să mint. Eu sunt cea care a vrut să meargă la film. Aseară. Urmarea logică a fost că tot eu am fost cea care s-a distrat cel mai tare. Eu şi încă vreo trei fetiţe de max. 6 ani care stăteau pe rând cu noi, împreună cu care am cântat şi dansat mai tot timpul. Iar de râs, mi s-a părut că numai eu râdeam în sala pe trei sferturi goală. Adevărul este că mi s-a părut un film pentru adulţi care vin la cinema însoţiţi de copii pentru că nu au cu cine să-i lase acasă. Reţeta este identică cu a filmului „Mamma Mia”: acolo era o poveste de dragoste clădită pe câteva melodii ale formaţiei ABBA, aici e tot o poveste de dragoste, la urma urmei, ilustrată de câteva melodii celebre pentru oamenii mari, dar nu şi pentru cei mici. Cred că trebuie să ai o anumită vârstă pentru a aprecia filmul, să cunoşti melodii vechi, să înţelegi ce a însemnat fenomenul disco în anii ’80… Şi mai cred că nu ar fi trebuit dublat filmul, tocmai din cauza acelor melodii foarte cunoscute, care ar fi trebuit lăsate în original (şi unele chiar au fost lăsate, accentuându-mi impresia de varză pe care mi-a lăsat-o filmul în general). Fiică-mii nu i-a plăcut prea tare, pentru că ea este deosebit de sensibilă, iar personajele negative din film sunt deosebit de urâte, în genul filmelor lui Tim Burton, care nu ne plac nici uneia dintre noi. Am văzut-o eu că stă cam încordată în scaun şi nu zâmbeşte, am întrebat-o de câteva ori dacă e OK şi a spus că da – de-abia după film mi-a spus că s-a speriat „un pic” de jucărioarele alea de pluş şi fetru animate. Nu mă aşteptam, totul era atât de exuberant de multicolor, strălucitor şi muzical, încât credeam că poate compensa teama indusă de urâţii ăia. A, şi mai mirosea şi frumos în sală. Din când în când, ajungea până la noi un damf de parfum. Iniţial, am crezut că se mişca cineva care exagerase cu toaleta personală. Apoi m-am uitat în jur să văd dacă face cineva puf cu vreo sticlă de parfum. O clipă mi-a trecut prin cap chiar că o fi din cauza creaturilor de pe ecran: atât de roz şi de dulce era totul acolo, încât nu mi s-ar fi părut anormal să fie, de fapt, un film 4D, iar mirosurile acelea încântătoare să fie pârţuri de troli drăgălaşi. Încă nu ştiu care a fost adevărul, dar măcar m-am simţit bine. Ceea ce nu înseamnă că vă îndemn să vedeţi filmul. Mai bine aşteptaţi DVD-ul sau HBO-ul şi vizionaţi varianta originală. Părerea mea.

A, şi să le zică cineva traducătorilor că „suspicios”, pe care îl folosesc ei în film, nu este deloc, dar deloc acelaşi lucru cu „suspect”, pe care ar fi trebuit să-l folosească. Şi dacă tot le ziceţi una, alta traducătorilor de desene animate, aş mai avea câteva sugestii pentru ei, după anii ăştia mulţi în care am văzut en-gros filme dublate – cum ar fi, în primul rând, să înveţe limba română mai bine decât engleza şi abia apoi să se apuce de tradus. Că exemple dintr-astea, triste, mai am. Şi e mare păcat că cei mici pornesc în viaţă cu astfel de confuzii, ascultând traducerile lor deseori neromâneşti şi chiar greşite pe alocuri.

În viitorul apropiat, mi-ar plăcea să:

– vedem un film sau două la Kinodiseea, dintre cele pentru categoria de vârstă a fiică-mii, dar nu o vom face. Şi ţin să transmit, pe această cale, toate gândurile mele bune organizatorilor unui festival de filme pentru copii care au avut inspiraţia de a programa filmele pentru vârsta şcolii primare dimineaţa, iar cele pentru gimnaziu după-amiaza, în cursul săptămânii. Mă îndoiesc că nu s-ar fi găsit ore mai potrivite la Cinematecă, unde nu cred că se calcă lumea în picioare la intrare – de altfel, chiar ştiu cu siguranţă că nu se calcă, pentru că a fost o prietenă de curând acolo şi nu a putut vedea documentarul programat deoarece în sală erau doar doi spectatori (ea şi băieţelul ei de şapte ani), iar pragul minim este de patru.

– intrăm în atelierele unor oameni care fac lucruri frumoase, în cadrul Zilelor Artelor Focului – sunt două weekenduri consecutive în care se pot vizita locurile unde câţiva artişti lucrează în metal şi ceramică, cu ajutorul focului. Dar nici pe asta nu o vom face. Îmi aduc aminte de dezinteresul clar pe care l-am citit în ochii alor mei anul trecut, când a fost prima ediţie a acestui eveniment, şi nu cred că s-au schimbat prea multe în preferinţele lor de atunci încoace.

– batem bulevardele în căutarea unor monumente animate care îmi aţâţă destul de puternic curiozitatea;

– spargem gheaţa şi să mergem măcar o dată la teatrul Ţăndărică. Va fi acolo Festivalul internațional al teatrului contemporan de animație ImPuls, iar eu păstrez o amintire foarte frumoasă de la un festival asemănător, de acum câţiva ani, când am savurat cu mare plăcere o piesă de teatru franţuzească pentru copii mici, cică. Dar fiică-mii nu i-a plăcut, aşa că nu a mai vrut să audă, de atunci, de astfel de manifestări.

– petrecem cel puţin o zi întreagă la târgul de carte Gaudeamus, unde sunt atâtea şi atâtea lucruri de făcut de fiecare dată: cărţi noi de răsfoit, cărţi vechi de cumpărat la reducere, prieteni din branşă de (re)văzut, ateliere şi lansări de participat… Nu ştiu dacă şi când vom putea ajunge acolo, dar mi-ar plăcea să o salutăm pe Laura Frunză la lansarea cărţii ei şi să luăm un autograf de la Olga Gudynn pe cartea preferată a Lunei, „Aventurile râmei Oli”, cu ocazia lansării unei noi cărţi, de colorat, cu Oli şi prietenii ei. La ambele lansări se ţin şi ateliere pentru cei mici, în caz că vreţi să vă înscrieţi. Sau poate că anul acesta avem mai mult noroc să îl întâlnim pe preşedintele Iohannis, pe care l-am ratat la mustaţă la ediţia de anul trecut, când şi-a lansat cartea „Pas cu pas”: acum îşi lansează versiunea chineză a cărţii, că tot e China invitat de onoare al târgului, şi poate vine iar la autografe. Cu hieroglife, eventual…

Cam atât pentru astăzi. V-aţi terminat floricelele?

!

Anunțuri

3 gânduri despre „Raport de activitate pe octombrie şi un pic de noiembrie

  1. N-am avut nevoie de floricele, am citit cu sufletul la gură tot ce ai postat 🙂 În continuare te invidiez pentru disponibilitatea de a merge cu Luna la diverse evenimente. Eu am ajuns să am alergie la entertainmentul pentru copii, deja nu mai am răbdare. La Trolii am crezut că turbez efectiv, aveam impresia că mă uit la elucubraţiile unui scenarist care a fumat vreo sută de ţigări din alea interzise la noi. Muzica, însă, a fost haioasă, mi-a plăcut. Elizei i-a plăcut mult filmul deşi pe cuvânt dacă pricep de ce. Vă aştept cu drag la lansare dacă ajungeţi!

    Apreciat de 1 persoană

    • Ce ma bucur cand aud ca am avut aceeasi impresie despre film! Credeam ca sunt eu prea pretentioasa. Dar zau daca m-a lasat vreun personaj sa il plac! Erau urati si trolii, toti! Si foarte slab conturate caracterele. Exploziile de culori de la inceput au disparut rapid, efectele 3D impresionante, la fel… Umorul, insa, era pe gustul meu, iar eu m-am dus acolo hotarata sa ma simt bine, asa ca… per total… m-am simtit bine 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Cadoul meu pentru Sf. Andrei: pâine şi muzică | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s