Vă daţi seama??!!

Acum câteva seri, am fost la petrecerea unui prieten de-al fiică-mii. La întoarcerea acasă, Luna m-a rugat:

– Mama, ia uită-te, se mai vede ceva, aici, la ochiul ăsta unde m-a lovit X.? Că mi-a crăpat puţin ochiul când eram pe jos şi mi-a tras un şut în el.

– Nu se vede nimic, Luna, nu te-a lovit tare, i-am spus eu cu voce blândă.

– Ba da! Cum să nu? Mi-a şi scos ochiul puţin! Uite, aşa, l-a mişcat în partea asta. Dar mi l-am pus eu la loc.

A început acum câteva luni elanul ăsta autovictimizant, cu care îmi spune poveşti teribile despre „accidentele” ei, în scopul probabil de a se transforma într-o mare eroină în ochii mei. La început, m-am speriat, bineînţeles, până mi-am dat seama că sunt exagerări. Acum mă simt un pic vinovată că nu îi acord mai multă importanţă, dar zău dacă mă pot abţine să râd atunci când aud relatări ca cea de mai sus, despre un ochi crăpat, mişcat şi pus la loc. Sau despre cum a căzut în cap la şcoală (dar s-a dovedit că se lungise, de fapt, toată pe jos şi a atins un pic şi cu bărbia pământul). Sau despre cum a primit un pumn în burtă de la un coleg de o durea foarte tare (şi brusc i-a trecut atunci când i-am propus să mergem la Urgenţă). Sau despre când a primit o minge în faţă, la ora de sport, de „aproape mi-a scos dintele ăsta nou”. Şi altele. Multe.

Dar nu numai de poveşti horror am parte la întoarcerea de la şcoală. După cum probabil v-aţi dat voi seama, nu am (încă) un copil din aceia care răspund mono-, maxim bisilabic atunci când îi întrebi „Ce ai făcut azi la şcoală?”. Ceea ce este bine, pentru că aşa pot fi la curent cu ceea ce se întâmplă acolo, dar este şi rău, din acelaşi motiv. Adică aşa am aflat şi de prostia, şi de abuzurile, şi de incapacitatea profesională, şi de agresivitatea celor care lucrau în fosta şcoală a fiică-mii. Dacă ea şi alţi câţiva copii (puţini) nu ar fi povestit acasă, aş fi stat şi eu, probabil, liniştită, ca marea majoritate a părinţilor, că am copilul înscris la una dintre cele mai bune şcoli din Bucureşti, deci ce ar putea fi în neregulă acolo?

Acum, pe drumul de întoarcere acasă de la şcoala cea nouă, aud cam aşa ceva:

– Mama, ştii ce am aflat azi la şcoală?

– Nu.

– Cât cântăreşte un elefant de mare.

– Cât?

– Cinci sute de mii de kile!!! Îţi dai seama??!!

Tocmai pentru că îmi dau cât de cât seama, îi retez entuziasmul:

– Poate cinci sute de kilograme. Cinci sute de mii e mult prea mult.

– Dar şi cinci sute e prea puţin. Eu zic că are cinci mii. Îţi dai seama??!!

Şi entuziasmul pare intact.

Sau sunt poveştile semi-horror, ca de exemplu:

– Azi A. a găsit un fir de păr în supă.

– Şi ce a făcut?

– L-a mâncat, ce să facă!

– Ceee?!!!, m-am îngreţoşat eu.

– Şi învăţătoarea i-a zis să nu mai facă aşa ceva.

– Bine, presupun că era al bucătăresei, care trebuie să fie mereu foarte curată, că aşa îi e meseria, am încercat eu să îndulcesc pastila.

– Era clar al femeii de serviciu. Şi să nu-mi spui că şi părul ei e la fel de curat…

Sau:

– Azi mi-a pus piedică B. şi am căzut şi m-am lovit la genunchi şi mi-au curs 13 picături de sânge!!!

Sau:

– C. şi-a băgat degetul în… fund (spus încet de tot, la ureche), apoi l-a băgat în nas, apoi în gură.

– Nu pot să cred că a făcut aşa ceva, am îngăimat eu. Şi învăţătoarea ce a zis?

– Exact ca tine, săraca: „Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva!!!”

Uneori mă sperii degeaba:

– Mama, să ştii că azi am plâns la şcoală.

– De ce?, m-am îngrijorat eu imediat.

– De emoţie. Deseară e „Visuri la cheie” şi nu am văzut nicio reclamă la emisiunea asta şi sunt tare curioasă la ce anume o să plâng deseară.

Sau:

– D. a strănutat azi şi a început să plângă.

– De ce?

– S-a speriat, că nu se aştepta să strănute.

Mai sunt şi lucruri spectaculoase, pe care copilul ţine morţiş să mi le împărtăşească după şcoală:

– Mama, ştii că există drum de la Bucureşti la Piteşti dus-întors?

Asta era din categoria K.O. Pur şi simplu, nu am ştiut ce să răspund, dat fiind faptul că am fost de multe ori la Piteşti împreună (avem prieteni buni acolo) şi ne-am întors acasă de fiecare dată, totuşi. Luna a continuat imperturbabilă:

– Daaaa! A fost E. odată. Au plecat dimineaţa la Piteşti şi după câteva ore s-au întors. În aceeaşi zi, îţi dai seama??!!

Şi niciodată (dar niciodată!) ea nu face ceva rău, greşit sau interzis la şcoală. E Domnişoara Perfecţiune, care respectă la literă toate regulile impuse acolo, prin regulament:

– Să vezi ce băgăcios e F.! Vorbeşte mereu, şi la masă, şi peste învăţătoarea lor… La noi în clasă nu se face aşa ceva!

– Mă buc…

– Că noi avem şi în regulament asta!

– Aveţi…

– Da, e mare pe perete.

– Şi ce…

– Doar că e în italiană şi nu înţeleg nimic.

– ??!!:-))

– Sau în spaniolă, nu ştiu exact.

– ??!!:-))))))

– Dar ni l-a citit învăţatoarea în prima zi. Că ea ştie.

– A, OK!

Iar poveştile de genul ăsta continuă de multe ori până seara. Mereu îşi mai aduce aminte câte ceva, un mic amănunt, o întâmplare haioasă, ceva care să o facă să vorbească chiar şi atunci când, la multă vreme după ora ei normală de somn, încerc să lucrez în pat, alături de ea, aşteptând în van să adoarmă.

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi, te rog!

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi!

– Stai, să îţi mai spun una!

– Trebuie să lucrez…

– Fii atentă! Eram la tobogan şi eu am aşteptat să se dea G., ca să nu mai vină copiii peste mine, ca săptămâna trecută (când mi-a povestit cum a căzut în cap şi s-a perindat peste ea jumătate de şcoală, apropo de povestiri horror), şi apoi s-a dat H., şi apoi I., şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul… Stai că am greşit: au fost doar nouă! O iau de la capăt: mai întâi G., apoi H., apoi I., şi încă unul, şi încă unul şi încă unul…

Am întors cu teamă capul să văd ce făcea, de vorbea în halul ăla. Nu făcea nimic altceva decât să îi numere pe degeţele: „şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul”… Până la urmă, am adormit eu prima, vă daţi seama.

Anunțuri

12 gânduri despre „Vă daţi seama??!!

  1. nu ştiu dacă să rîd sau să plîng, avem şi noi o moară stricată acasă, dar nu vorbeşte despre oameni şi despre ce i se întîmplă chiar cu frecvenţa asta, mai degrabă încearcă să afle răspunsul la lucruri dubioase.
    ale lunei sînt delicioase 🙂
    iar replicile ei deja copiază umorul tău. un fel de ephraim kishon meets saki meets jerome k jerome meets rene sempe goscinny.

    Apreciat de 1 persoană

  2. :)) Demențială copilă! Ai mei, după ce încheiem vorbitul de seară, încep să le citesc, și în 10 min sunt duși.
    Eu cam trebuie să-i trag de limbă dar au și momente când se pornesc, amândoi, sincron, uneori povestesc aceleași chestii alteori paralele, simultan 🙂
    Dar de regulâ povestesc puțin de școală, și pentru a stimula am început un joc acum ceva vreme, le povesteam cum eu m-am urcat pe un munte și am cules brocoli uriaș din pădurea de brocoli, și un ou de dragon pt omleta de dimineață. După ce râdeam sănătos începeau să-mi mai spună și ei câteceva, până m-am pomenit într-o zi, cu cel mic, spunându-mi că i-a dus Doamna la cantină (am stat să-mi scormonesc creierii pe unde o avea cantină școala) și ce au mâncat, și apoi a început să completeze că au mers cu trenul, și defapt s-a deschis un zid prin care au trecut ca să ajungă la gară! Nici nu mai știam că el a văzut Harry Potter 🙂 Am luat-o mai ușor cu inventatul și am început să discren mai bine ce îmi povestesc 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s