Copil rău

Băiatul ţâşneşte pe uşa joasă a casei. E îmbrăcat într-un combinezon de pijama, cu mâneci şi pantaloni lungi, deşi sunt vreo treizeci de grade afară. Dar poate că înăuntru e frig. Aşa sunt casele astea întunecoase, de la ţară: friguroase.

Cel mic pare să se bucure că vede oameni. În special de mătuşă-sa pare încântat. Ridică din ţărână un căcăţel uscat, de pisică, şi i-l aruncă drept în obraz. Mătuşa se încruntă teatral:

– Băiat rău ce eşti! Răule!

Schimb de priviri rapid cu fiică-mea. Până şi ea, la şapte ani, ştie că e o mare greşeală să îi spui asta unui copil şi o văd cum îmi cerşeşte ajutor din ochi, pentru cel mic:

– Nu cred că e rău, zâmbesc eu tatonând terenul.

– Ba da! E rău! E tare rău!

Şi începe să râdă, luându-l cu foc în braţe. Râd şi ceilalţi, amuzaţi, râdem şi noi, jenate.

Copilul nu stă prea mult la mătuşa lui. Se smulge din braţe şi aleargă peste tot, pune mâna pe tot ce vede, încearcă să rupă tot ce atinge. Acum o trage de coadă pe pisică, iar mătuşa îl ceartă iar, lung, cu explicaţii şi ameninţări care îi trec pe lângă urechi celui mic:

– Ar fi mai bine dacă i-ai spune un simplu „Nu!”, încerc eu să ajut cu un sfat necerut, ca de obicei. Scurt şi hotărât, repetat de multe ori, de fiecare dată când face ceva nepotrivit. La fel şi cu „Da”, atunci când are voie să facă ceva.

– Ba nu! Că el nu înţelege aşa, cu una, cu două.

– Păi tocmai de-aia nu înţe…

Mă opresc. Copilul face iar o poznă şi toţi sunt ocupaţi să îl certe. Mă ridic să îi caut jucării prin sacii cu lucruri aduşi pentru copiii din sat. Sunt mai mult lucruri de fetiţă, rămase de la fiică-mea, dar ea a avut gusturi amestecate, aşa că scot la iveală un Spiderman mare, de pluş. Copilului îi sclipesc ochii. Îl ia, se bucură şi îmi zice un cuvânt, repetat.

– Nu prea înţeleg ce spune, mă scuz eu, jenată, la adulţii din jur. Cât are, vreun an jumate?

– Nu, are doi ani deja. Dar a avut un accident şi acum are o sârmă la dinţii de jos, că altfel nu-i mai stăteau bine. De-aia nu vorbeşte clar.

– Un accident?

– A intrat unu’ cu maşina în ei. Era cu taică-său şi zob i-a făcut pe amândoi. Ǎsta mic a ieşit prin parbriz.

Acum chiar că mă enervez. Văd atât de des maşini cu copii vraişte pe bancheta din spate şi aud atât de des, în ultima vreme, despre accidente grave în localităţi, la viteze mici, cu copii nelegaţi în centuri, încât nu mă mai pot abţine.

– Nu avea centură, nu-i aşa?

– Nu avea. Dar mai bine că nu avea, asta a fost salvarea lui.

Şi începe o povestire mult prea detaliată pentru urechile unor copii, despre cum au fost loviţi din lateral, în plin, de o maşină care mergea cu 140 km/oră prin sătucul lor. Vechea lor Dacie s-a făcut praf, deci aşa s-ar fi făcut şi ăla mic dacă n-ar fi zburat prin geam. Şoferul vinovat nu a păţit nimic: este băiatul unui interlop cunoscut din zonă, nu a stat nici măcar o zi la poliţie. Se tot aşteaptă procesul, dar până o veni…

– Părinţii lui au plecat în străinătate deja, să facă bani. Îl creşte bunică-sa acum, la două case mai încolo. Şi îl mai luăm pe la noi din când în când. Uite, acum a venit singur, că îi place mult la noi, ne povesteşte mândră tânăra mătuşă.

De parcă ar fi ştiut că vorbeam despre ea, apare bunica. Are o şapcă pe cap („Scria BOY pe ea, ce ciudat, nu îmi plăcea deloc de bunica aia!”, mi-a mărturisit Luna după ce am plecat de acolo) şi pielea de sub ochi încreţită în modul acela unic în care numai alcoolul o poate face. De cum o vede, copilul începe să ţipe şi să dea cu picioarele în tot ce întâlneşte. Nu vrea la bunica.

– Ia să vedem, ce ai primit aici?, îi trage ea din mână jucăria. Aaa, Omul Păianjen! Foarte frumos! Da’ vezi că o să-l strici, nu mai pune mâna pe el!

Acum îmi dau seama ce tot zicea copilul când i-am dat jucăria. Mă ridic să plec. Pe drumul spre poartă încerc încă un sfat timid şi zâmbitor:

– Lăsaţi-l să strice jucăria, doamnă, că e a lui. Ce să faceţi cu ea, să o ţineţi de decor?

Bălmăjeşte ceva bunica, dar zău dacă îmi pasă ce anume. Urcăm în maşină. Copilul nu pare deloc speriat la vederea ei. Poate că era prea mic pentru o traumă, atunci când a avut accidentul. Poate că, într-adevăr, centura l-ar fi ucis, în loc să-l ajute. Poate că am învăţat prea multă teorie şi am trăit prea puţin printre ei, cei mulţi, cei reali. Le facem semn cu mâna tuturor şi pornim spre casă. O voce mică îmi răsună în urechi tot drumul:

– Stic, stic, stic, stic…

Anunțuri

16 gânduri despre „Copil rău

    • Imi pare rau, nu asta era scopul. As vrea sa nu am niciodata motive sa scriu trist. Dar daca macar un parinte care citeste asta isi schimba de azi comportamentul fata de copilul lui, atunci eu zic ca merita tristetea noastra, a celor care stim deja…

      Apreciat de 1 persoană

    • Stii ce ma supara cel mai tare? Faptul ca adultii astia nici macar nu incearca sa evolueze. Am multi ani de scoala in spate, o parte dintre ei in domenii relevante pentru cresterea copiilor, am un copil care e un fel de dovada vie ca ma pricep la asta, si totusi nu am fost lasata sa spun nimic. Chiar daca acei adulti sunt constienti ca au suferit si ei, la randul lor, fiind ei insisi crescuti prost.
      Prin comparatie, daca imi face cineva o observatie, eu ma rascolesc multa vreme sa inteleg unde am gresit si cum pot sa schimb asta, indiferent de la cine a venit observatia. Si chiar daca se dovedeste ca a fost o critica gresita, tot ma gandesc la ea, pentru orice eventualitate. Celor mai multi oameni, insa, poti sa le oferi oricate critici constructive, sfaturi, ajutor real etc. – isi sunt autosuficienti, le stiu ei mai bine pe toate, nu au nevoie de nimic in plus.

      Apreciază

  1. Eu nu cred ca ei sunt constienti…ma gandesc ca ar incerca sa schimbe ceva macar pentru copiii lor daca pentru ei e prea tarziu. Cred ca nici macar nu isi inchipuie ca se poate altfel…. Principiul „Lasa ca asa am fost si eu crescut si uite ca n-am murit” se pare ca are viata lunga.
    E prea multa nepasare din pacate.

    Apreciat de 1 persoană

  2. E plin de parinti/bunici din astia din pacate si cred ca nu sunt suficient de vizibili. Si eu cred ca ei sunt mai multi.

    Noi ne-am mutat de vreo 2 ani intr-o comuna la vreo 30 km sud de Bucuresti, spre Giurgiu. Ca acolo a copilarit sotul si a crezut ca oamenii mai sunt cum erau acum 30 de ani. Normal ca nu e asa si suntem inconjurati de exemple care mai de care…

    Familia de langa noi (amandoi tineri, pana in 30 de ani) are 2 copii mici, o fetita de 4-5 ani si un baietel de 2-3 ani. Plus o mama ei si un frate al sotiei, cu handicap mintal. Discutiile si certurile dintre ei sunt asa cum va puteti imagina (inclusiv ca el a vrut sa o omoare pe ea o data cu foarfeca…). Si totusi, desi traiesc intr-o casa unde 90% din ce aud sunt injuraturi si alte cuvinte de genul asta, fetita este unul din cei mai politicosi si veseli copii pe care i-am vazut. Implicit cel mic o copiaza. Sunt indragostiti de mine si sotul meu pentru ca am vorbit mereu frumos cu ei, ca niste adulti, le-am mai dat o prajitura, o hainuta, o jucarie. Mereu ies in intampinarea noastra cand venim acasa si se bucura de 2 minute de conversatie sau atentie. Am primit chiar si complimentul de ‘vecina, esti cea mai frumoasa din tara’ de la ea dupa ce am ascultat-o spunand niste poezii.

    Eu ma mir foarte tare de cum sunt crescuti acesti copii si cum se poarta ei in societate cand sunt tratati normal. Poate totusi exista o speranta..

    Apreciat de 1 persoană

    • Hai ca mi-au dat si mie lacrimile citind… Sunt doua lucruri foarte importante pe care le-ai atins aici. In primul rand, copiii au o capacitate de acceptare si iertare absolut uimitoare. Am o mare durere in suflet de cand am realizat la cate abuzuri sunt ei supusi, de catre parinti, educatori, profesori etc. si, totusi, pot sa ierte si sa zambeasca. Inca nu am reusit sa ma iert pe mine insami pentru ca o duceam in fiecare dimineata pe fiica-mea intr-un loc in care ii era frica: la fost scoala, unde toata lumea tipa, ameninta, zgaltaia, certa, insulta etc. etc. etc.
      Si al doilea lucru important pe care l-ai spus si pe care cred ca nu il constientizeaza multa lume e ca cei mici au nevoie de atentia noastra mai mult decat de obiectele noastre. Faci un lucru extraordinar ca le daruiesti timp acelor copii. Si fii sigura ca pui, astfel, caramizi sanatoase la fundatia vietii ei.
      In alte ordine de idei, vorbim de Calugareni? 😉

      Apreciază

      • Mi-am dat seama cat de mult conteaza lucrurile mici pentru ei. O luna sau mai mult mi-a multumit ca i-am dus niste jucarii si mi-a tot spus cat de mult ii plac. Si nu e data sa vorbim sa nu zica multumesc si te rog.

        Calugareni, da 🙂
        De unde sper ca vom pleca de altfel destul de curand deoarece ne simtim depasiti de ce e in jur. Plus ca de 2 luni sunt proaspata mamica si nu ma vad crescand-o pe cea mica aici.
        Nu am pretentii la cine stie ce, dar bunul simt, omenia si linistea sunt de mult plecate din zona asta, din pacate.

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s