Copil rău

Băiatul ţâşneşte pe uşa joasă a casei. E îmbrăcat într-un combinezon de pijama, cu mâneci şi pantaloni lungi, deşi sunt vreo treizeci de grade afară. Dar poate că înăuntru e frig. Aşa sunt casele astea întunecoase, de la ţară: friguroase.

Cel mic pare să se bucure că vede oameni. În special de mătuşă-sa pare încântat. Ridică din ţărână un căcăţel uscat, de pisică, şi i-l aruncă drept în obraz. Mătuşa se încruntă teatral:

– Băiat rău ce eşti! Răule!

Schimb de priviri rapid cu fiică-mea. Până şi ea, la şapte ani, ştie că e o mare greşeală să îi spui asta unui copil şi o văd cum îmi cerşeşte ajutor din ochi, pentru cel mic:

– Nu cred că e rău, zâmbesc eu tatonând terenul.

– Ba da! E rău! E tare rău!

Şi începe să râdă, luându-l cu foc în braţe. Râd şi ceilalţi, amuzaţi, râdem şi noi, jenate.

Copilul nu stă prea mult la mătuşa lui. Se smulge din braţe şi aleargă peste tot, pune mâna pe tot ce vede, încearcă să rupă tot ce atinge. Acum o trage de coadă pe pisică, iar mătuşa îl ceartă iar, lung, cu explicaţii şi ameninţări care îi trec pe lângă urechi celui mic:

– Ar fi mai bine dacă i-ai spune un simplu „Nu!”, încerc eu să ajut cu un sfat necerut, ca de obicei. Scurt şi hotărât, repetat de multe ori, de fiecare dată când face ceva nepotrivit. La fel şi cu „Da”, atunci când are voie să facă ceva.

– Ba nu! Că el nu înţelege aşa, cu una, cu două.

– Păi tocmai de-aia nu înţe…

Mă opresc. Copilul face iar o poznă şi toţi sunt ocupaţi să îl certe. Mă ridic să îi caut jucării prin sacii cu lucruri aduşi pentru copiii din sat. Sunt mai mult lucruri de fetiţă, rămase de la fiică-mea, dar ea a avut gusturi amestecate, aşa că scot la iveală un Spiderman mare, de pluş. Copilului îi sclipesc ochii. Îl ia, se bucură şi îmi zice un cuvânt, repetat.

– Nu prea înţeleg ce spune, mă scuz eu, jenată, la adulţii din jur. Cât are, vreun an jumate?

– Nu, are doi ani deja. Dar a avut un accident şi acum are o sârmă la dinţii de jos, că altfel nu-i mai stăteau bine. De-aia nu vorbeşte clar.

– Un accident?

– A intrat unu’ cu maşina în ei. Era cu taică-său şi zob i-a făcut pe amândoi. Ǎsta mic a ieşit prin parbriz.

Acum chiar că mă enervez. Văd atât de des maşini cu copii vraişte pe bancheta din spate şi aud atât de des, în ultima vreme, despre accidente grave în localităţi, la viteze mici, cu copii nelegaţi în centuri, încât nu mă mai pot abţine.

– Nu avea centură, nu-i aşa?

– Nu avea. Dar mai bine că nu avea, asta a fost salvarea lui.

Şi începe o povestire mult prea detaliată pentru urechile unor copii, despre cum au fost loviţi din lateral, în plin, de o maşină care mergea cu 140 km/oră prin sătucul lor. Vechea lor Dacie s-a făcut praf, deci aşa s-ar fi făcut şi ăla mic dacă n-ar fi zburat prin geam. Şoferul vinovat nu a păţit nimic: este băiatul unui interlop cunoscut din zonă, nu a stat nici măcar o zi la poliţie. Se tot aşteaptă procesul, dar până o veni…

– Părinţii lui au plecat în străinătate deja, să facă bani. Îl creşte bunică-sa acum, la două case mai încolo. Şi îl mai luăm pe la noi din când în când. Uite, acum a venit singur, că îi place mult la noi, ne povesteşte mândră tânăra mătuşă.

De parcă ar fi ştiut că vorbeam despre ea, apare bunica. Are o şapcă pe cap („Scria BOY pe ea, ce ciudat, nu îmi plăcea deloc de bunica aia!”, mi-a mărturisit Luna după ce am plecat de acolo) şi pielea de sub ochi încreţită în modul acela unic în care numai alcoolul o poate face. De cum o vede, copilul începe să ţipe şi să dea cu picioarele în tot ce întâlneşte. Nu vrea la bunica.

– Ia să vedem, ce ai primit aici?, îi trage ea din mână jucăria. Aaa, Omul Păianjen! Foarte frumos! Da’ vezi că o să-l strici, nu mai pune mâna pe el!

Acum îmi dau seama ce tot zicea copilul când i-am dat jucăria. Mă ridic să plec. Pe drumul spre poartă încerc încă un sfat timid şi zâmbitor:

– Lăsaţi-l să strice jucăria, doamnă, că e a lui. Ce să faceţi cu ea, să o ţineţi de decor?

Bălmăjeşte ceva bunica, dar zău dacă îmi pasă ce anume. Urcăm în maşină. Copilul nu pare deloc speriat la vederea ei. Poate că era prea mic pentru o traumă, atunci când a avut accidentul. Poate că, într-adevăr, centura l-ar fi ucis, în loc să-l ajute. Poate că am învăţat prea multă teorie şi am trăit prea puţin printre ei, cei mulţi, cei reali. Le facem semn cu mâna tuturor şi pornim spre casă. O voce mică îmi răsună în urechi tot drumul:

– Stic, stic, stic, stic…