Cine conduce, de fapt, lumea

Acum mulţi ani, pe când Facebook-ul nu exista, iar de cuvântul „meme” nu auzise nici naiba, am primit pe e-mail o povestioară în care un om pleca de dimineaţă spre serviciu, cam cu întârziere, iar pe o stradă îngustă i se întâmpla ghinionul de a nimeri în spatele maşinii de gunoi. Şi omul nostru îşi pierdea uşor, uşor, răbdarea, pe măsură ce era nevoit să aştepte ca maşina de gunoi să fie umplută cu toate pubelele de pe străduţă. Ajungea să se enerveze foarte tare, să strige la gunoieri să se grăbească, şi să se agite, să înjure… Apoi, deodată, omul avea o revelaţie: nu mai avea controlul asupra vieţii lui. Nu se mai putea stăpâni, se comporta într-un fel care nu îi făcea plăcere, se simţea rău, fizic, de la starea de nervi. Şi toate astea din cauza unei… maşini de gunoi. Da, cea care îi conducea viaţa în acel moment era o maşină plină cu gunoi. S-a calmat omul nostru atunci. Şi şi-a promis să nu se mai lase niciodată învins de ceva ce nu are nici creier, nici suflet. Sau de ceva ce nu poate schimba.

Multă vreme după ce am citit povestioara, am reuşit să rămân zen atunci când mi se întâmplau lucruri asemănătoare. Când realizam ce inutil, ruşinos şi chiar nociv pentru sănătatea mea era să mă enervez în situaţii imposibile şi absurde, sau provocată de oameni care nu meritau să îmi influenţeze viaţa. Apoi am început să uit. Iar acum îmi amintesc foarte rar să nu mai pun la suflet toate ghinioanele şi nedreptăţile vieţii, fie ele oricât de mici. Aşa cum am făcut alaltăieri.

Aveam o zi aglomerată, se adunaseră cam multe restanţe şi multe treburi de făcut, pentru că în weekend urma să fie ziua fiică-mii. Pe după-amiază, între două drumuri, mi s-a făcut foame – ceea ce este destul de neobişnuit pentru mine, care trăiesc, în mare, cu aer şi cafeaua de dimineaţă. Şi, pentru că mă aflam în faţa unui fast-food, mi-am zis că n-ar fi rău să înghit, la repezeală, ceva. Era un restaurant Chicken Grill, cel din intersecţia Vitan cu Mihai Bravu, poate îl ştiţi: şaorme, rotisor, salate – oferta clasică. Am mai luat mâncare de câteva ori de acolo, niciodată nu a fost strălucită, dar în lipsă de altceva… Acum am cerut cinci bucăţele de aripioare la pachet. Vânzătoarea le-a pus într-o pungă de hârtie, le-a cântărit şi mi-a cerut banii:

– 13 lei.

Nici măcar nu am avut timp să mă gândesc cât de scumpe sunt, abia mai târziu mi-am dat seama că preţul e mai mare decât la KFC, de unde probabil că au luat reţeta, dar nu şi priceperea de a le găti la fel de gustoase. Dar am observat că vânzătoarea se pregătea să îmi pună punga de hârtie (mare) într-o pungă mică de plastic:

– Nu îmi daţi pungă, mulţumesc, i-am zâmbit eu, cu o mână întinsă pentru a-mi lua mâncarea şi cu alta arătându-i că aveam deja o ditamai punga de cumpărături la mine.

Vânzătoarea, însă, a continuat să bage pachetul în punga de plastic. Şi am ştiut că voi avea parte, din nou, de acea conversaţie absurdă pe care o am la aproape fiecare ieşire la cumpărături, când eu nu vreau să primesc punguţe de plastic pentru fiecare morcov cumpărat, iar vânzătorii încearcă să mi le dea cu forţa. Mor plantele în jurul nostru, dispar zilnic specii de animale, se topesc gheţarii şi ne topim şi noi de căldură în decembrie, iată, dar grija vânzătorului român este să împartă plastic cu generozitate. Deşi mai nimeni nu reciclează nimic. Şi deşi avem şi lege care interzice acest lucru, de acum mulţi ani, dar cine să respecte o lege în ţara asta?

– Nu îmi daţi pungă de plastic!, am repetat eu, ceva mai tare şi mai rar decât prima oară.

Nicio reacţie. Vânzătoarea a terminat de bagat punga de hârtie în cea de plastic şi mi-a întins-o peste tejghea. Şi atunci am răbufnit:

– Care parte din „Nu îmi daţi pungă de plastic nu v-a fost clară”?, m-am răstit eu la ea, în timp ce scoteam punga să i-o dau înapoi, cum fac de fiecare dată când o primesc, deşi nu o vreau.

Şi-atunci, vânzătoarea a avut, în sfârşit, o reacţie. A început şi ea să ţipe la mine, pentru că, deh, aşa se procedează cu clienţii care au pretenţia să cumpere ceva de la tine:

– Mie aşa îmi zice şefa să fac şi aşa o să fac, nu cum vreţi dv.!

Năuceală maximă. Absurd la cote înalte. Kafka, Urmuz et comp. spectatori fericiţi de pe lumea cealaltă.

– Spuneţi-i şefei, atunci, că există o lege care îi interzice asta. Măcar atât să ştie, dacă de poluare nu îi pasă, am ţipat şi eu, în replică, la ea.

A continuat să mă boscorodească, chiar şi după ce i-am spus că nu voi mai călca, probabil, niciodată în magazinul lor:

– Mare pagubă, că nu mai vii tu la mine în magazin!, mi-a răspuns ea cu cel mai batjocoritor ton posibil.

Şi mă uitam în jur cum se făcuse linişte, şi vedeam expresiile tâmpe de pe faţa colegilor şaormari, care râdeau de mine (nebuna!), şi clienţii de la mese care încă nu înţelegeau ce se întâmplă, şi doar o mamă care mânca împreună cu copilul ei mi-a zâmbit timid şi aprobator, arătându-mi că ea ştie ce spun eu. Şi atunci am plusat şi mi-am făcut o ieşire dramatică din local, anunţându-i pe toţi, mărinimos şi generic, că din cauza lor se va duce dracului planeta asta. Nu m-or fi luat ei în serios, dar e imposibil să nu se gândească cât de cât la „nebuna aia” data viitoare când şi-or pune în sacoşa de cumpărături din plastic franzela băgată de vânzător într-o mică pungă de plastic, deşi pâinea era deja trasă în ţiplă. Sau când se vor trezi că şi-au umplut cu vârf coşul de gunoi doar cu ambalajele de plastic pe care le-au primit într-o singură tură de cumpărături la supermarketul din colţ.

Nici măcar nu am fost prea supărată pentru ceea ce s-a întâmplat, după ce am plecat de acolo. Încep să mă resemnez că s-au înmulţit proştii cu tupeu în jurul meu. Şi că lumea merge evident înspre mai rău. Dar nu suficient de tare încât să renunţ complet la speranţă şi la acţiune. Voi continua cu siguranţă să refuz punguţele de plastic atunci când nu am nevoie de ele. Şi să le duc la reciclat după ce le folosesc. Şi să îmi iau pâinea în mână la brutărie, atunci când o cumpărăm proaspătă şi ajungem cu ea acasă mâncată pe jumătate. Şi să votez schimbarea atunci când mi se oferă ocazia. Pentru că m-am săturat  să o las pe şefa de la şaormerie să îmi decidă mie viitorul.  Da, oamenii ca ea hotărăsc dacă viaţa mea va fi de calitate sau nu. Oamenii ca ea hotărăsc dacă o să respirăm aer curat, dacă o să stăm prin spitale, dacă o să murim tineri. Iar eu încă mai încerc să schimb asta, printr-un vot dat în clar unora de la care aştept legi clare, care să mă protejeze şi care să şi poată fi puse în aplicare. Aştept drepturi, dreptate şi sancţiuni. Aştept un viitor pentru fiica mea aici, în ţara noastră. Pentru aceasta am dat votul meu altora decât celor dovediţi incompenţi sau hoţi.

Dacă am ieşi mai mulţi la vot, dintre cei care ştiu cum ar trebui să fie lucrurile pentru a fi bine, dacă nu am mai face tâmpenia aia cu anulatul votului, care îi sprijină tot pe penali, de fapt, dacă i-am convinge şi pe cei din jur să pună ştampila pe alţii – atunci nu ne-ar mai hotărî destinul o mână de votanţi docili şi îndoctrinaţi, care ies conştiincios din casă în ziua votării să îi aleagă pe cei care i-au minţit cel mai eficient. Alegerile se câştigă cu uimitor de puţine voturi, de fapt. Pentru că alegătorii LOR fac efortul de a vota.

Urnele mai sunt deschise pentru câteva ore. Haideţi să nu mai lăsăm maşina de gunoi să conducă lumea! Şi nici pe şefa de la şaormerie. Merităm mai mult.

Anunțuri

2 gânduri despre „Cine conduce, de fapt, lumea

  1. Lumea mea o conduc eu. Eu returnez pungile. Adica daca insista sa imi dea punga, eu scot morcov si telina si ce mai e si pun in sacosa mea de panza.

    P.S. nu mi se pare normal sa tip cand nu ma intelege cineva (si am vreo 2 in casa care nu aud si nu inteleg cand zic de curatenie 😀 ) : nu ca e surd (desi am un surdo mut in bloc cu care ma salut din miscarea buzelor), ci ca e clar ca modul meu de exprimare nu ajunge la el si ca e nevoie de reformulare.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ma bucur ca suntem doua care returnam cu forta pungi date tot cu forta 🙂 Din pacate, ziceam ca oamenii astia conduc lumea pentru ca ei provoaca, prin inconstientza lor, efecte nocive asupra noastra, a tuturor. Si tot din pacate, eu nu reusesc sa imi stapanesc nervii in fata prostiei si nesimtirii. Desi e clar ca tu ai dreptate, si ca nu exista cale de comunicare in astfel de situatii. Dar daca ai vedea ce iesiri dramatice imi fac… poate ti-ar placea si tie, totusi. Macar sa ne si distram un pic 😉

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s