Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân

Este 1 iunie. Ziua Copilului. Şi miercuri. Nu am cum să uit. Sunt în curtea şcolii, aşteptându-mi, ca de obicei, fetiţa să iasă de la şcoală. Este clasa întâi, e mai bine să nu vină singură acasă, deşi distanţa e mică, iar ea îşi doreşte asta. Şi ştiu că ar şi putea: e descurcăreaţă, energică şi atentă în jurul ei. Mereu atentă la ceilalţi. Poate prea atentă la ceilalţi.

O aştept resemnată la gândul că urmează un drum neplăcut pentru amândouă. Ca de obicei, eu o voi întreba ce a făcut la şcoală, ca de obicei, ea îmi va răspunde „Nimic”, eu voi insista să îmi povestească („au fost, totuşi, trei ore şi jumătate, este imposibil să nu se fi petrecut chiar nimic-nimic acolo”), ea va începe să spună totul, eu mă voi enerva, ea va continua să fie tristă. Se face un şir nesfârşit de greşeli şi abuzuri în această şcoală, în clasa ei şi nu numai. Materie predată prin dictare, exerciţii rezolvate prin copiere de la tablă, manuale pline de erori, teme la kilogram, concursuri forţate, pedepse fără motiv şi fără rezultat, profesori care nu-şi cunosc materia, profesori care nu-şi predau materia, profesori care stau cu ochii în telefon în timpul orelor, profesori care îşi sună copiii în timpul orelor să îi întrebe dacă şi-au mâncat toţi cartofiorii, profesori care primesc vizite în timpul orelor, profesori care pleacă din ore, ordonându-le copiilor să stea nemişcaţi şi tăcuţi până se întorc, cu capetele pe bănci şi mâinile la spate („floricelele dorm”), ţipete, dat cu cărţile în cap, jigniri, ameninţări, ironii, etichete. Tot timpul ţipete, în toate orele, în toate clasele. La fiică-mea nu a ţipat nimeni până acum. E genul ascultător şi interesat de carte, care vorbeşte când i se dă cuvântul şi care pune capul pe bancă atunci când i se cere („dar nu-mi place deloc, mama, să vorbeşti tu cu doamna, te rog, să nu ne mai pună să stăm aşa!”). Genul care îşi face temele şi ia punctaj mare la concursuri – ar lua şi mai mare dacă ar participa de plăcere la ele. Genul care se adaptează oriunde, dar observă nedreptăţile din jurul ei. Şi suferă pentru toţi.

Totuşi, azi mă gândesc că vom avea un drum mai vesel spre casă. I-am pregătit o după-amiază plină de plimbări, cadouri şi surprize. Vine şi tati, mergem împreună peste tot – este Ziua Copilului şi o vom sărbători cum se cuvine. Uităm ce a fost rău la şcoală. La urma urmei, mai e puţin şi se termină. Apoi vom pleca de aici. Nu ştiu unde, încă, dar ştiu că trebuie să ne îndepărtăm de acest focar de boală. Îngenuncherea spiritului. Numărăm zilele, deja. „Nu mai pune şi tu la suflet chiar totul, Luna! Nu vezi că celorlalţi părinţi nu le pasă? De ce să luptăm doar noi pentru copiii lor, împotriva voinţei lor?” A fost un coşmar ultima şedinţă cu părinţii, m-am lecuit să mai iau apărarea copiilor unor troglodiţi agresivi. Încă mă doare sufletul când aud cum sunt abuzaţi zilnic acei copii. Ei nu au nicio vină. Dar nici eu nu mai am nervi. O să-mi văd doar de copilul meu de acum înainte. Să iasă curat din mocirla asta. Apoi om mai vedea.

Oricât de mult m-am întărit să rezist unor noi provocări, însă, povestea de azi, de la ieşirea de la şcoală, mă prinde tot nepregătită. „Mama, mama, azi a venit o doamnă foarte rea! Şi ne-a jignit rău, şi a ţipat tot timpul la noi, şi m-a smucit de mână că nu m-am ridicat imediat de pe jos când a vrut ea, că nu terminasem desenul cu creta, azi a fost Ziua Copilului şi ne-au scos la joacă în curte, dar nu ne-am jucat, doar am desenat puţin, şi doamnele vorbeau între ele, şi apoi s-a enervat şi a ţipat şi ne-a tras… Uite se vede încă locul unde m-a strâns de mână! Şi uite aici numele ei, că am întrebat-o cum o cheamă şi am scris, să nu uit, ca să te duci tu şi să o reclami.”

Nu. Nu aşa trebuie să se întâmple astăzi. Mă pierd puţin în povestea asta, cea mai rea dintre toate de până acum. Şi nu ştiu unde să mă uit mai întâi: la braţul mic, de copil de şapte ani şi douăzeci de kilograme, cu urme vagi de la strânsoarea adultului isteric, sau la hârtiuţa mototolită pe care copilul mi-o pune în palmă, de parcă mi-ar încredinţa o comoară? E bileţelul pe care e scris rolul ei de la serbarea de sfârşit de an. Două strofe mici şi strâmbe, pe care le tot repetă cu grijă şi emoţie de o vreme încoace, oricând are un răgaz. Nu s-a mai despărţit de hârtiuţă de când a primit-o. Iar azi a fost cea mai la îndemână pentru a scrie pe ea, fără forţă, dar cu hotărâre, numele doamnei care a ţipat la ei: NICA ELENA. Aşa o cheamă pe învăţătoarea bătrână care a intrat azi în clasă şi le-a zis că ei şi-au îmbolnăvit învăţătoarea. Că o să stea cu ei o vreme. Apoi i-a făcut proşti şi nebuni toată ziua. Oricine a încercat să întrebe ceva a fost numit prost şi nebun. Să întrebe ceva despre lecţie, adică. „Nu am înţeles exerciţiul acesta, doamna…” „Păi dacă eşti prost?! Taci din gură!! Sunteţi cea mai proastă clasă din şcoală.”

Acum, Luna plânge. S-a ţinut tare cât a putut şi acum simte că poate lăsa garda jos. E mama aici. Şi mama va face dreptate.

Dar mama nu a făcut asta. Mama s-a umplut de toată tristeţea lumii, dar nu a făcut dreptate. Pentru că nu avea la cine să se ducă după dreptate în şcoala aceea, în care „nu te purta prea frumos cu copiii, că ţi se urcă în cap” era sarcină de serviciu, de la direcţie către noii angajaţi.

„Mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile…”

A fost o după-amiază frumoasă, până la urmă. A venit tati, ne-am dus peste tot pe unde ne propuseserăm, i-am cumpărat cărţi Lunei, de la târgul de carte, şi trotineta mult-visată, am mâncat dulciuri în parcare, am râs şi ne-am iubit mult. Ca să uităm urâtul. A doua zi, au venit doar 10 copii la şcoală, dintr-o clasă de 31 (şcoală bună, vin părinţii buluc, din toate cele patru zări, să îi înscrie la astfel de dascăli). Unii nu se putuseră opri cu orele din hohotit, după ziua de ieri, alţii dormiseră buştean şi refuzaseră să iasă la distracţiile promise pentru Ziua Copilului, alţii făcuseră noaptea pe ei, în pat. Luna s-a dus la ore şi jignirile au continuat, dar ea ştia acum că trebuie să le ignore. A treia zi, a mai venit o învăţătoare din şcoală la ei în clasă, să stea la taclale cu a lor: „Aaa, voi sunteţi clasa aia aproape cea mai proastă din şcoală, care v-aţi băgat învăţătoarea în spital!”, le-a zis şi aceea, în loc de „Bună ziua”, de cum a păşit în clasă. Apoi nu am mai lăsat-o nici eu pe Luna la ore, câteva zile, până s-a întors învăţătoarea lor, ceva mai puţin abuzatoare. Măcar cu ţipetele ei se învăţase, nu-i mai era aşa frică. Nu am aflat niciodată de ce lipsise. Circulase un streptococ periculos printre copii, iar ea îl neglijase, lăsându-l să se transmită liber, deşi o rugasem să ia măsuri de prevenţie. Am presupus că l-a luat şi ea – o mică reparaţie din partea Universului, în care se face întotdeauna dreptate, doar că nu întotdeauna imediat şi nu întodeauna suficient de evident pentru a înţelege şi cei care au greşit că au fost pedepsiţi.

Dar am aflat mai multe despre NICA ELENA, în zilele următoare. Învăţătoare cu vechime în şcoală, apreciată printre colegi. În iarnă, fusese recuzată de părinţii unei clase a doua, la care fusese trimisă tot ca suplinitoare, pe un an întreg. Se purta cu acea clasă la fel ca la a Lunei şi încă mai rău de atât. Şi copiii aceia erau proşti şi nebuni, şi ei formau „cea mai proastă clasă din şcoală”. Copiii plângeau mereu şi refuzau să mai meargă la ore. Îi speriase că, dacă nu vor lua testul de evaluare de la sfârşitul anului, vor repeta clasa. Cred că era deja la pensie, iar direcţia mai apela la ea în astfel de cazuri, de suplinire. Venea şi la after school în şcoală, şi se lăuda la copii cu asta, ce carte face ea acolo! Doar acolo erau copiii buni, la after school la ea. Lăudată era şi pe net, pe forumuri de mămici în căutare de şcoli bune pentru odraslele lor. NICA ELENA era recomandată, acum câţiva ani, ca fiind o învăţătoare foarte bună. „Se face carte la ea.” Da, aşa „s-a făcut carte” în ţara asta tot timpul. Iar rezultatele reale şi dezastruoase se văd peste tot în jur.

A trecut mai mult de o jumătate de an de la acel 1 iunie. Pentru o vreme, Luna nu a mai ştiut să îşi rezolve temele: „Sunt proastă, nu înţeleg nimic”. Şi ticurile i-au revenit, aşa cum se întâmplă în perioade stresante. S-au reparat toate, în timp. Apoi a întâlnit o învăţătoare care îi respectă pe elevii ei. Şi care îi lasă să o iubească. Nici măcar nu este nevoie de mai mult în clasele primare. O duc râzând la noua şcoală, o iau entuziastă de acolo. Încercăm să trecem cu buretele peste primii doi ani de şcoală, dar încă se văd semne. Luna înfloreşte uneori întâmplările la care nu sunt martoră, pozează în victimă, doar, doar îi voi lua, în sfârşit, apărarea. Îşi închipuie că atunci nu fusese suficient de nedreptăţită ca să lupt pentru ea. Iar mie încă mi se strânge inima când trec pe lângă clădirea aceea între pereţii căreia mulţi copii, prea mulţi copii suferă zilnic.  Încă am coşmaruri că merg la şedinţe cu părinţii acolo. Şi încă mă simt teribil de vinovată că îmi duceam copilul de mână acolo, în fiecare zi. O fetiţă veselă, deschisă şi plină de iubire, care vedea zilnic prostie, violenţă şi nedreptate în jurul ei. O duceam dimineaţa fără chef, o luam la prânz nervoasă, ne certam la teme după-amiaza, ne împăcam la culcare, o luam de la capăt a doua zi. Şi mă ierta în fiecare zi. Nu cunosc niciun adult să poată suporta aşa ceva. Injurii, jigniri, ţipete, pedepse, smuciri, ameninţări. Zilnic. Sau, dacă suportă o vreme, poate pentru bani, poate din alte motive, nu cred că există niciunul să îşi ierte agresorul cu mărinimia cu care ne iartă pe noi copiii noştri. Cu generozitatea cu care fiică-mea m-a iertat că nu i-am luat apărarea atunci, când m-a rugat să o fac. Când mi-a întins bileţelul mototolit, păstrat cu mare grijă în pumnul ei mic, rugându-mă să îi fac dreptate. Să o pedepsească cineva pe NICA ELENA pentru groaza pe care o împroşca în jurul ei.

Am greşit atunci. Iar acum încerc să repar ce am greşit, scriind cu mare greutate povestea. Sunt oameni care nu merită iertaţi, nici măcar acum, în perioada asta în care ni se spune să fim buni şi să le iertăm greşiţilor noştri. Trecem prea multe cu vederea, de prea multă vreme. Şi copiii noştri merită zile mai frumoase şi vieţi mai senine. Haideţi să nu-i mai ducem de mână în fiecare zi în locuri unde ştim sigur că suferă. Haideţi să îi credem când ne povestesc despre abuzurile adulţilor, pentru că mulţi dintre ei nu au avut timp să înveţe să mintă. Sau să îi ascultăm şi altfel pe cei care refuză să povestească ce au făcut la şcoală – unii tocmai de aceea tac, pentru că sunt prea dureroase lucrurile ascunse, alţii „vorbesc” prin desene, alţii comunică doar cu jucăriile lor. Haideţi să le cerem socoteală tuturor abuzatorilor, şi şefilor lor, şi şefilor şefilor lor. Haideţi să le schimbăm şcoala celor care plâng la uşa ei şi îşi agaţă braţele de noi, părinţii lor, sperând că nu o să-i mai lăsăm acolo. Haideţi să nu mai credem că „asta e situaţia”, „las’ că se căleşte” sau „nicăieri nu e mai bine”. Orice altceva este mai bine decât să te simţi singur, mic şi fără apărare în faţa adultului care ar trebui să aibă grijă de tine, adultul în care ţi se spune să ai încredere, din şcoala-închisoare la care eşti condamnat  să te duci câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, ani, şi ani. Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân.

nica-elena-1

nica-elena-2

nica-elena-3

Anunțuri

22 de gânduri despre „Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân

      • Am trecut prin acelasi cosmar cu baiatul meu in clasa intai. Am realizat proportia abia de Pasti. Am mers la psiholog si mi-a explicat ca e intr-un cerc vicios si trebuie sa se schimbe ceva. Copiii cei isteti si veseli devenisera unii extrem de agresivi, altii timorati, incurajati de o doamna iresponsabila care se numea invatatoare. L-am mutat la alta scoala unde oamenii suntem cu adevarat oameni. Cladirea e veche, materia e veche, dar dascalii se straduiesc sa le faca frumoase. Au trecut 4 ani de atunci si e bine. Acum e in clasa a V-a. Are profesori tineri si dedicati. Au un regulament pe care Il respecta cu totii: elevi, profesori si parinti. E atat de usor sa se poata si la noi, e nevoie de bunavointa si de organizare din partea scolii. Restul vine de la sine. Am trait-o.
        Success si voua!
        Diana – Sibiu

        Apreciat de 1 persoană

  1. Pfuuu, „evenimentul” este marcant si pentru cei care il citesc, nu vreau sa ma gandesc la cei care trec personal prin el. Din fericire, copilul meu nu a avut „parte” de astfel de neplaceri/abuzuri nici la gradinita privata nici pana acum la scoala de stat. Sper ca lucrurile sa mearga tot asa in cazul nostru. In schimb, a apucat sa cunoasca si latura neplacuta in primele doua saptamani de frecventa la gradinita de stat din viata ei. Mi-am dat seama insa repede ca nu era ceea ce imi doream pentru copilul meu de doar 3 ani si o luna, care vorbea bine si povestea tot acasa. Nu am tinut cont de ce imi spuneau apropiatii: „stai ca nu s-a acomodat”, „stai ca e la inceput”, „poate nu a auzit/vazut bine”. Am cautat si am gasit in doar 2 zile locul potrivit pentru ea si la indemana pentru mine. Nu a iesit geniu din gradinita aceea privata si nici nu faceau lucruri spectaculoase, dar s-a dezvoltat intr-un mediu favorabil din punct de vedere psihic, sentimental, comportamental. Aceeasi parere mi-o mentin si acum de cand a inceput scoala (una de stat) – copilul frecventeaza un mediu in care se simte bine si unde merge cu placere!

    Apreciat de 1 persoană

    • Am adaugat acum ce uitasem sa scriu in articol: efectele imediate ale spaimei de atunci. Luna nu mai stia, brusc, sa isi faca temele si ii revenisera ticurile. Daca iti spune cineva ca esti prost, atunci chiar te simti asa. Si te blochezi. De aceea ziceam ca este suficient la varste mici un mediu cald, care sa le permita dezvoltarea proprie, exact cum spui si tu: nu ies genii, dar se simt bine – deci se dezvolta armonios. In astfel de conditii, poate veni mai tarziu si performanta.
      Si ma bucur pentru Diana, ca e bine. Nu am mai stat de mult la taclale, sa aflu noutati.

      Apreciază

  2. Am plans cititnd randurile tale.Aseara fetita mea mi-a povestit cum a tipat „doamna de engleza” la ei si a lovit un copilas.Ma uitam la ea cum povestea si abia se abtinea sa nu planga.Si nu pot sa ii fac dreptate.Ca nu am cu cine.

    Apreciază

    • Inteleg. Si nici nu-ti pot da vreun sfat, eu insami sunt o invinsa a sistemului, dupa cum spuneam. Am incercat sa lupt, am esuat, am fugit.
      Ar fi bine macar sa le spui parintilor copilului lovit. Eu asa faceam si a fost de ajutor. In aproape toate cazurile, copiii nu povestesc acasa lucrurile rele care li se intampla lor. Sau nu sunt crezuti.

      Apreciază

  3. Off.. Raman fara cuvinte cand citesc astfel de povesti.
    Si ma gandesc cu groaza la perioada cand vor merge copiii mei la scoala.
    Luna are noroc cu o mamica ca tine, aproape de ea si incercand sa faca tot ce este mai bine pentru ea!
    Imi vin in minte versurile acestea …”O luptă-i viaţa; deci te luptă /Cu dragoste de ea, cu dor”

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc. Dar iata ca nici mie nu imi iese mereu cum ar trebui. Cat despre versurile alea… E cam la fel cu Miorita noastra: o lamentare perpetua si resemnata, care nu duce la nimic bun. Nu, viata nu ar trebui sa fie o lupta, ci o bucurie, per total. Sigur ca sunt momente triste, momente rele, necazuri, tristeti, disperari, dar la noi prea sunt toate numai asa…

      Apreciază

  4. N-am timp nici să mai respir  , dar au intrat băieții in vacanță si pot scrie câteva rânduri. Eu iau problema asta pe toate fetele si tot cantaresc și mă tot gândesc. Și nu mă gândesc doar la ai mei, ci la mulți copii care trec prin așa ceva. Ce faci cand nu ai de ales? Cand esti intr-un sat aruncat sau un oras mic unde n-ai alternative? Cand stii ca mai poti spune cate ceva, dar n-ai de ales decat sal/o duci in cotinuare ca e singura scoala din sat. Spun sincer acum… cand e doar un copil, problema oarecum e mai usoara – cand apar 2-3-4, trebuie sa te imparti in mai multe directii si nu este usor deloc. Că mă stiu pe mine- poate-s judecata uneori ca nu fac nimic, dar practic nu e usor sa te imparti, chiar daca fac uneori lucruri supraomenesti ca mama.
    Ma uit uneori ca parca-s singura din clasele copiilor care observ caate ceva si ma gandesc de ce altii nu vad, nu zic, nu iau atitudine. si-apoi chiar ma intreb: sa fie problema la mine? sa fim noi chiar asa de sensibili? să ne dorim oare prea mult ?
    Am o prietena care cauta scoala perfecta si momentan isi tine copilul acasa care are 8 ani , dar nu o va gasi pentru că nu există.Si e disperata si o inteleg…
    Poate va gasi o scoala in care lucrurile merg mai bine, dar la noi in Romania nu se tinde spre perfectiune in sistemul de invatamant. Nu stiu cati se gandesc la binele copiilor, cand poate nici parintilor nu le pasa si prefera sa-i stie mai mult la scoala decat acasa. Stiu parinti care erau disperati ca iau copiii vacanta, Copii care abia asteapta sa mearga la scoala ca se plictisesc acasa.
    . Eu ma bucur de zilele lor libere de parca-s ale mele ! Pe-ai mei n-o sa -i auzi ” vreau la scoala ” , desi sunt isteti si invata foarte bine. Amandoi au stat acasă câte 7 ani ( nu au fost la gradinita) și i-am invatat prin joaca atat de multe, am discutat, a fost o perioada magica din copilăria lor. Pentru ei intalnirea cu scoala a fost un soc- ca matematica e altfel decat cum invatau acasa, ca vorbesc despre experimente, dar nu le fac cum faceam acasa, ca stau ore intregi colorand pagini inutile… si tot asa Dar cel mai greu le-a fost să suporte tipetele. Poate ca nu erau adresate lor,d ar sa stai intr-un mediu in care in permanenta se urla la copii, e cumplit.
    Nu voi fi coerenta in ceea ce scriu ( e prea devreme si de obicei sar in timpul discutiilor dintr-una-ntr-alta :)) ) … Copiii mei au trecut prin ce a trecut Luna de mai multe ori. Si nu, nu am stat cu mainile in san. Pe cel mare l-am mutat la un rau mai mic, dar care-i tot rau .
    LA cel mic… ma tot gandesc de cateva zile la o chestie: de ce alti copii din clasa nu plang si al meu, da. Că e singurul. Nu stiu, stau altii in certuri si tipete non stop pe=acasa de sunt obisnuiti? s-au călit prin grădinițe ? Cand vezi că esti singurul, te mai intrebi daca nu cumva problema e la tine sau poate vezi ca ai dreptate si trebuie sa lupti singur impotriva curentului.
    Eu sunt trista si sătulă…nu resemnata, nu… dar sătulă…
    Vacanța asta e pentru mine ca o gură de aer proaspăt in care vreau sa iau decizii.

    Apreciat de 1 persoană

    • Din experienta proprie, exista un parinte, max. doi intr-o clasa care incearca sa actioneze. Si cativa max. un sfert, care isi dau seama de derapaje, dar nu actioneaza. De aceea te simti singura. Problema nu e la tine, sa-ti scoti, te rog, din cap prostia asta.
      Da, alti copii sunt obisnuiti de acasa cu atmosfera agresiva, da, alti copii sunt mai putin sensibili la ce este in jurul lor. Dar asta nu inseamna ca ei nu vad si nu sufera, ci doar ca nu le trece prin cap ca viata ar putea fi si altfel.
      Si da, scoala perfecta nu exista, si este normal sa fie asa. Dupa cum scriam, eu cred ca la varste mici e suficient ca elevii sa fie respectati de adulti (ceea ce NU se intampla aproape deloc) si sa fie lasati sa se simta apropiati de adulti, nu sa le fie frica de ei. Sa fie incurajati si nu pedepsiti. Sa nu li se ceara performanta sterila, cand ei nici macar nu au notiunile de baza ale gandirii abstracte. Restul va veni de la sine mai tarziu. Dar daca pui bazele stramb, din primele zile de scoala, atunci e un start ratat si va duce la un traseu scolar stramb. Se acorda mult prea putina importanta intrarii in scoala, acelei clase zero care e nici cal, nici magar. Si efectele se vad in timp…

      Apreciază

  5. E atat de dureros incat nu stiu ce cuvinte s-ar mai spune. Si chiar pt cine nu are copii amintirile din scoala cand se urla la noi nu trec usor.
    Imi pare rau pentru pitica ta. Avem fete de varste aproiate. Nu stiu ce as fi facut in locul tau…homeschooling probabil. Nnu sunt de acord cu agresivitatea dar uneori cred ca asemenea persoane merita pedepsite crunt, habar nu am cum dar trebuie (eu am scenarii de omorat Burnei-ul, sa fie un exemplu, un precedent pt alti nebuni medici, ca exista)

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu sunt buna de homeschooling, nu am rabdarea si nici autoritatea necesare. Iar fiica-mea are o nevoie acerba de socializare, asa ca pentru ea cel mai bine este intr-un colectiv, la scoala. Merge in privat din toamna asta, este mult mai bine.
      Cat despre Burnei, of, sanatatea este un subiect la fel de delicat la noi: acolo efectele chiar se vad cu ochiul liber, nu sunt subtile, ca in cazul educatiei. Poate discutam si despre asta, mai pe larg, intr-o zi…

      Apreciază

  6. Cu riscul sa te superi, eu cred ca Romania e hopeless. Daca permite sistemului, oamenilor, whatever sa faca asa ceva celei mai mari averi. De cand am luat distanta, mi se pare un film absurd. Stiu ca tu nu poti, dar eu am un singur lucru de spus pt toti cei care pot: fugiti, plecati mancand pamantul si nu va mai uitati inapoi
    cred ca daca ar face un cadru didactic asa ceva in Olanda, ar zbura instant si definitiv din sistem. Tu stii cat de pe alta planeta s-au uitat la mine cand le-am spus acum 3 ani ca era pus la colt si imbulinat cu buline negre? Brrr
    o sa-mi adaug asta pe lista de blessings pe care le numar la final de an. Ca deja m-am obisnuit cu binele si nici n-o mai puneam la socoteala. Am reusit, mi-am salvat copilul de monstri de felul asta

    Apreciat de 1 persoană

    • Pai cum sa ma supar? Din contra, imi prinde bine inca o confirmare ca nu sunt eu nebuna sau exagerata. Pentru ca uneori ma gandesc ca asa sunt, vazandu-i pe cei din jur, pe majoritatea, cum accepta cu nonsalanta asa ceva.
      Toti tipau in vechea scoala a Lunei. Una dintre cele mai bune din Bucuresti. Dar invatatoarea asta i-a intrecut pe toti.
      Buline negre avea prima ei invatatoare, cea din clasa zero. Le dadea unui baietel care avea resurse intelectuale evident limitate. Si evident degeaba. Era aceeasi invatatoare care il numea mar putred pe baietelul cu probleme emotionale (https://mamaalunitza.wordpress.com/2015/05/28/ana-are-multe-mere-eu-am-unul-singur/).
      A doua invatatoare, cea din clasa a doua, le dadea copiilor cu cartile in cap si ii ameninta ca da cu ei de pamant. Mi-a spus sa imi iau copilul si sa plec din clasa ei daca nu imi convine. Au sustinut-o aproape toti parintii din clasa, iar cei mai vocali impotriva mea au fost fix parintii copiilor agresati: „Noi i-am dat voie sa-i si bata pe ai nostri, de ce te bagi tu?”.
      Sa nu le spui astea olandezilor tai, ca lesina pe loc. Si mai am povesti…

      Apreciat de 1 persoană

      • Este unul dintre motivele pt care nu comentez pe fb la tot ce postezi, desi citesc, pt ca le apare in feed si cu sau fara google translate, in primul rand ca mi-e rusine , in al doilea rand ca nu vreau sa para ca imi denigrez tara de origine (eu mereu zic adevarul cand sunt intrebata , si cu plus si cu minus, dar elegant, fara detalii multe la partea negativa, de regula o dau pe aspecte si comparatii amuzante, gen pocnitul de revelion, am crezut ca or fi mai civilizati si pocnesc mai putin, mnu, e fix la fel, le-am zis, s-au distrat, mai explic cate o stire preluata aiurea in presa internationala, dar atat ). Si pt ca nu vreau sa fiu compatimita si privita ca una care s-a salvat din fundul lumii, desi cam asta sunt 😃
        Alunita, nu e normal, e crunt, crunt de anormal, sa tipi, sa insulti, sa faci educatie cu rusine, umilinta, frica si violenta
        Stii cum la toate articolele gen palma la fund e tot bataie sar tot felul de personaje care iti expica ca nu se poate altfel. Ba se poate
        Se poate, se poate sa educi si acasa si la scoala cu vorba buna, cu dragoste si respect. Traiesc intr-o tara unde asta e norma, cate ar fi de zis, n-as termina nici maine. Copiii astia invata de placere, citesc, sincer, fac ceva pe mitul geniilor nascute de scoala romaneasca.am vazut miercuri copii de 6 ani care faceau programare. Al meu a facut proiectare (6 ani, da? 😃 ), a bagat un turn de apa intr-un oras. Cand citeste ceva se opreste si intreaba ce nu ii e clar, are 6 ani dar citeste si intelege textul, nu e papagal.
        Sa vezi cum e la univ tehnica aici in oras. Studentii misuna liberi, dorm, lucreaza, e o atmosfera de relaxare productiva. .. ii invidiez ca fac scoala asa. .. ce cosmar a fost facultatea mea. .
        Gata. Mai zic, cu alte ocazii. Stiu cum te simti, de parca tu ai fi aia anormala. Nu. Nu esti

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s