Nu ne mai facem bine…

Acum doi, trei ani, pe când ieşeam din blocul mamei mele, ţintuită la pat pe atunci, am simţit miros de gaze în holul de la parter. Eram grăbită, cu copilul de mână, am dat să trec mai departe, dar nu puteam să ignor aşa ceva. Era prea puternic mirosul. Am blocat uşa de la intrare pe modul „deschis”, cu o piatră, şi am alocat-o pe fiică-mea, puţin speriată, postului de paznic pe afară, ca să nu fie în prea mare pericol în caz de. Pe vremea aceea, era prea mică pentru a sta singură mai departe de mine, la adăpost. Şi am început să adulmec pe la uşi.

Mi-am dat seama rapid că mirosul venea de la primul apartament din bloc, se simţeau clar gazele cum ieşeau pe lângă uşă. Am sunat, nu a răspuns nimeni. Geamurile erau toate închise şi zăbrelite, apartamentul fiind la parter. Administratorul blocului nu era acasă. L-am sunat, mi-a spus că nu cunoaşte nici măcar numărul de telefon al locatarului din acel apartament, dar că o să caute cunoştinţe comune, să îl anunţăm să vină acasă – era după-amiază, cam pe la ora întoarcerii de la serviciu. Şi mi-am adus aminte că văzusem pe stradă, mai jos, pe când veneam la maică-mea, o echipă de reparaţii a conductelor de gaze. Muncitorii de acolo nu ştiau cum să mă ajute, dar mi-au dat un număr de telefon pentru urgenţe la care mi s-a promis o maşină de intervenţie în cel mai scurt timp.

Până la urmă, s-a găsit un vecin care avea cheia acelui apartament. Când a deschis uşa, un val de gaze a răbufnit în hol. Nu era nimeni acasă, doar o pisică aproape leşinată, care a fost scoasă afară. Aragazul nu fusese bine închis. Am sunat înapoi la compania de gaze, să nu mai trimită degeaba maşina, dar mi-au spus că vor veni oricum, pentru a inspecta şi ei circumstanţele.

Cam o jumătate de oră a durat toată povestea de mai sus. Am scris-o nu numai pentru a arăta că este uşor de salvat o viaţă sau mai multe (dacă ar fi explodat ceva, probabil că efectele nu ar fi fost doar leşinul unei pisici, având în vedere că era un apartament aflat la parterul unui bloc cu zece etaje). Ci şi pentru a vă povesti că nimeni, dar absolut NIMENI dintre cei care au intrat sau ieşit din bloc în tot acest timp nu s-a oprit măcar să încerce să ajute. Erau locatari ai blocului, oameni care îşi aveau, în acel moment, casa şi viaţa puse în pericol. Treceau „cu capul între umeri”, nici măcar nu salutau, răspundeau că ei nu simt nimic, dacă îi întrebam de mirosul de gaze şi se grăbeau spre casele lor, să prindă, probabil, ştirile de la ora 5, ca să vadă ce a mai explodat prin lume, cine a mai ars, cine a mai fost ucis…

Şi pentru că mi-am adus aminte de povestea asta de curând, în drum spre şcoala Lunei. Trece drumul ăsta pe sub copertina unui fost fast-food – e cam tot ce a rămas din el după ce a fost închis, acum ceva vreme. Un material textil gros, susţinut de mai multe bârne de lemn, care acoperă trotuarul aproape în întregime. Pe la începutul lui decembrie, una dintre bârne s-a rupt, iar copertina arăta aşa:

copertina-2016_12Am privit cu stupefacţie cum toţi cei care treceau pe acolo, dar absolut toţi, treceau fix pe sub ea, deşi ar fi fost loc pe trotuar pentru a ocoli. Am contemplat spectacolul inconştienţei pentru câteva minute, după care am făcut o fotografie şi am plecat. La prânz, copertina fusese reparată, printr-o improvizaţie simpluţă, care implica vreo două stinghii subţirele de lemn ca susţinere suplimentară. Am rămas de atunci cu obiceiul de a analiza bine copertina înainte de a trece pe sub ea.

Ceea ce era evident că se va întâmpla s-a întâmplat acum trei zile: susţinerea firavă a copertinei a cedat din nou, sub greutatea mormanului de zăpadă îngheţată adunată pe ea de la ultimele ninsori. De data aceasta, din cauza grămezilor de zăpadă strânsă pe trotuar, nici măcar nu mai poate fi ocolită zona, aşa că nu puteai decât să strângi din pumni, să-ţi spui o rugăciune în gând (în caz că eşti credincios, dacă nu, spui o înjurătură la adresa autorităţilor) şi să treci în viteză, cu speranţa că nu se va dărâma şi restul şandramalei fix când treci tu. Am făcut mai multe poze miercuri de dimineaţă:

copertina-2017_01Apoi am sunat la 112, de unde am fost direcţionată spre Pompieri. Mi-au promis că se vor duce să vadă ce este acolo, dar să sun şi la Poliţia Locală, că e şi treaba lor. Am sunat. La prânz, partea aceea de copertină care tot căzuse fusese îndepărtată. Ceea ce e bine. Dar a rămas restul copertinei, care are în continuare o „burtă” uriaşă plină cu zăpadă îngheţată, pe care de-abia o ţin stinghiile acelea subţirele (şi deja curbate şi ele sub greutatea zăpezii) şi nişte grinzi grele care se mai ţin într-o pojghiţă de tencuială:

copertina-prindereNu ştiu cât timp o să mai putem ocoli pe trotuarul celălalt problemele din ţara asta. Şi câţi o să supravieţuim integri, din toate punctele de vedere, asaltului prostiei, nepăsării şi inconştienţei. Nu ne mai facem bine. Şi dacă exemplele mele micuţe, cu gaze şi grinzi, nu v-au convins, daţi drumul la televizor să vedeţi cum a ars azi-noapte cel mai cunoscut şi mai vechi club de fiţe din Bucureşti, Bamboo. La puţin peste un an de la o tragedie teribilă, de care a gemut toată media luni şi luni de zile, în care clubul Colectiv a luat foc pentru că nu s-au respectat nişte reguli de siguranţă, un alt club ia foc, probabil din aceeaşi cauză. Martorii spun că acolo se fuma, deşi este interzis. Iar ceea ce e cel mai năucitor e că un primar spune că acel club nici măcar nu avea autorizaţie de funcţionare.

Încă mai sper să nu fie adevărat. Pentru că, altfel, mi se confirmă iar impresia că suntem, de fapt, o ţară fără autorizaţie de funcţionare. Şi că ar trebui să o închidă cineva.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s