Atunci când plânsul este, de fapt, bucurie

De-abia aşteptam să se întoarcă fiică-mea din prima ei tabără de schi, să vă povestesc cum a fost, şi pentru ea, şi pentru noi. Urma să fie o povestioară veselă şi uşoară de weekend. Dar… Am făcut în dimineaţa asta ceva ce fac extrem de rar: am văzut un film. Şi emoţiile mele au devenit cu totul altele.

Aş fi tare pusă în încurcătură dacă mi-ar cere cineva să-i spun care e cea mai mare pasiune a vieţii mele. Pentru că filmele îşi dispută serios acest statut cu cărţile. Am început să citesc la cinci ani, într-o vreme în care televizorul era mai mult suport pentru bibelouri decât sursă de distracţie. Mergeam uneori la cinematograf, în urbea natală, dar nu aş putea spune că vreun film văzut acolo bătea seria romanelor lui Jules Verne în preferinţele mele. Da, mi-au plăcut Spiderman, Luke Skywalker şi comisarul Piedone, râdeam la comedii franţuzeşti şi plângeam la Nimic nou pe frontul de vest, dar tot mai intens „trăiam” acasă la mine, ghemuită în pat şi cu o carte în mână. Până când a început să se proiecteze în oraş filme de cinematecă. O dată pe săptămână, miercurea, dacă îmi aduc bine aminte, veneau la Casa de Cultură din Giurgiu filme „bune”. Primul a fost Departe de lumea dezlănţuită. Simt şi acum, la treizeci de ani distanţă, strângerea de inimă pe care am avut-o la vederea privirii (!) lui Terence Stamp înviat din morţi. Iar Alan Bates a fost clar primul meu coup de foudre cinematografic (şi uşor inexplicabil, că doar rotunjorul acela nu era vreun model de frumuseţe masculină). Atunci am înţeles că există şi ALTFEL de filme. Filme care îţi sfâşie sufletul, lăsându-l gol şi, în acelaşi timp, plin. Sau care ţi-l îndeasă, ca pe un balon, cu trăiri, până îşi ia zborul. Filme care îţi zguduie propria realitate sau care ţi-o dezvăluie pe a altora, total diferită de a ta. Filme care te îmbogăţesc spiritual sau te dărâmă emoţional. Filme care te fac să râzi, uitând pentru câteva ore de plictiseala unei vieţi terne. Sau filme care te fac să plângi, eliberându-te pentru câteva ore de povara unei vieţi triste. Mai ales filme care te fac să plângi…

Mă emoţionez uşor. Şi plâng atât de des la filme, încât fiică-mea mi-a pus, acum vreo doi ani, verdictul de „plânsatită atopică” – o combinaţie între diagnosticul de dermatită atopică al căţelului nostru şi cele inventate de celebra doctoriţă Pluşica. Zapasem atunci pe sfârşitul filmului Awakening, cu De Niro şi Robin Williams, şi doar câteva secunde fuseseră suficiente să îmi aducă lacrimile în ochi:

– Când am văzut prima oară filmul ăsta, acum douăzeci de ani (eram la Paris, ţin minte), am plâns trei ore după ce s-a terminat. Am crezut că mi se face rău atunci, le-am povestit eu Lunei şi lui taică-său – şi niciunul nu s-a mirat.

Recordul la plâns îl deţine, însă, Breaking the Waves al lui Lars von Trier, cu al cărui personaj principal m-am identificat atât de profund încât chiar am crezut că o să mor şi eu la sfârşit, sfâşiată de durerea lui. Şi au mai fost filme la care am hohotit incontrolabil.

Il postino.

Leaving Las Vegas.

Mar adentro.

Hachiko: A Dog’s Story.

Ba wang bie ji.

Luna amară.

Iris.

All That Jazz.

Eternal Sunshine of a Spotless Mind.

Nopţile Cabiriei.

Basquiat.

Requiem for a Dream.

Rain Man.

Zbor deasupra unui cuib de cuci.

Ş.a.m.d.

Desigur, există şi filmele care m-au făcut să plâng printre zâmbete şi viceversa, filmele triste cu happy end sau filmele în care profunzimea dramatică a vieţii este surprinsă în forma unor întâmplări vesele – iar aici aş cita capodopera absolută, după părerea mea, numită As Good as It Gets, filmul pe care l-am revăzut de cele mai multe ori de vreodată. Mai multe chiar decât cealaltă capodoperă a cinematografiei, Frozen (părinţii de copii mici ştiu de ce). Dar acum am trecut în revistă doar filmele tragice, în care moartea m-a făcut să nu mă mai pot opri minute bune din plâns: moartea unui om sau a unui câine, moartea demnităţii unei femei, a minţii unui bărbat sau a iubirii dintre cei doi.

Majoritatea acestor filme au fost văzute în tinereţe. Pentru că emoţiile se tocesc în timp, iar pe suflet creşte o carapace odată cu trecerea prin viaţă, deci lacrimile se împuţinează pe măsură ce le tot verşi. Iar acum mă bucur enorm atunci când mai găsesc, rar de tot, vreun film să mă impresioneze la fel de tare ca pe vremuri. În mod paradoxal, mă bucur că mai pot plânge.

Aşa cum am făcut în dimineaţa asta. Tot încercam să termin de văzut un serial început acum vreo două săptămâni. Din păcate (pentru că aş fi preferat să dau banii cinstit pe aşa ceva), era de pe net, dar poate că apare şi în grila de programe a vreunui post de la noi şi nu ştiu eu. În străinătate, drepturile de difuzare le are un concurent de-al lui Netflix, Hulu. Seria se numeşte 11.22.63 şi este adaptarea unui roman de-al lui Stephen King, despre o potenţială turnură a vieţilor noastre dacă JFK nu ar fi fost asasinat în acea celebră zi de 22 noiembrie 1963. Începutul a fost adictiv, cu acţiune imprezibilă şi joc actoricesc bun, am văzut cu interes primele episoade, apoi spre sfârşit (episoadele 6 şi 7) am început să mă plictisesc. Şi am ajuns să tot amân vizionarea celui de-al optulea episod, ultimul. Aseară târziu începusem să îl văd, dar oboseala a învins şi m-am culcat. Iar azi de dimineaţă, după cum spuneam, am făcut ceva ce fac rar de tot la primele ore ale zilei: m-am uitat la continuarea filmului. Iar sfârşitul lui i-a spălat absolut toate păcatele de până atunci. Toate greşelile, stângăciile şi aberaţiile lui au fost şterse cu buretele… poeziei. Pentru că filmul se termină cu un poem scris de Stephen King, care m-a făcut să hohotesc ca în vremurile bune, minute în şir. Şi se pare că nu am fost singura: netul abundă în mărturii de acelaşi fel, venite de la oameni de toate vârstele, formaţiile şi sexele. S-a plâns pe rupte prin lume din cauza acelui poem.

Nu ştiu dacă ar fi avut acelaşi efect şi rupt din contextul serialului, dar vi-l pun şi vouă mai jos, să îl citiţi. Cu o traducere neliterară alături, pentru cine nu stăpâneşte suficient limba engleză. Nu ştiu nici dacă cartea pe care se bazează filmul a fost la fel de bună ca acesta. De aceea, v-aş sfătui doar să căutaţi acel film, pentru trăirea pe care cred că o veţi avea şi voi la sfârşitul lui. Şi vă mai spun doar atât: se pare că trăim, totuşi, în cea mai bună lume posibilă.

poem-stephen-king„Nu am cerut această cameră, sau această muzică. Am fost invitaţi înăuntru. De aceea, pentru că întunericul ne înconjoară, hadeţi să ne întoarcem feţele spre lumină. Să îndurăm greutăţi pentru a aprecia ceea ce avem. Ni s-a dat suferinţa, pentru a fi uimiţi de fericire. Ni s-a dat viaţa pentru a nega moartea. Nu am cerut această cameră sau această muzică. Dar fiindcă suntem aici, haideţi să dansăm.”  Stephen King

Anunțuri

13 gânduri despre „Atunci când plânsul este, de fapt, bucurie

  1. un gînd atrage după el un alt gînd

    primul lucru care mi-a trecut prin cap cînd am citit, poem-final-film, a fost teroarea acestei toamne-ierni pe hbo-cinemax.
    ei bine, cum se termina cîte-un film, începea reclama la interstellar, inter allia.
    şi cum începea reclama?
    ei bine, cu acele versuri ale lui dylan thomas care, de cînd începe filmul pînă se termină, îşi pierd toată puterea poeziei şi momentului în care-au fost concepute şi devin un simplu truc pe care-l foloseşte personajul lui maichel caine, într-un mod aproape hipnotic, pentru a-i linişti pe cei din jur (de fapt, pentru a-i minţi)
    do not go gentle into that good night….

    Apreciat de 1 persoană

    • Chiar asteptam un comentariu de la tine pe subiectul asta, cred ca esti cea mai cinefila dintre prietenii mei 🙂 Nu stiu despre ce poem este vorba. Am vazut Interstellar, dar nu mi-a placut, asa ca memoria mea a pastrat din el doar imaginea actorului principal pe un pamant incetosat.
      In serialul asta am inteles ca poemul final nu exista in carte, ci a fost cerut de realizatorii filmului, tocmai ca ultim „clou” care, iata, pe mine m-a rapus emotional.
      In alta ordine de idei, sunt tare curioasa ce film iti vine tie primul in minte cand e vorba de hohotit incontrolabil. De plans, desigur…

      Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Copacul cel darnic | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s