Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă

– Mama, pot să mă duc singură la dentist? Te roooog…

– Ǎăăă… bine!

– Da’ pot să şi plătesc eu, din banii mei? Te roooog…

Dialogul incredibil de mai sus nu este parte dintr-o poveste SF, ci o întâmplare adevărată, din toamna anului trecut, pe când fiică-mea avea cam şapte ani şi trei sferturi. Trecând peste nemaipomenitul ofertei de a plăti ea ceva, orice (copil mai zgârcit ca ăsta bag mâna-n foc că nu mai există), aş fi tare curioasă câţi dintre voi se pot duce cu atâta entuziasm la stomatolog. Eu, una, trebuie să recunosc că nu m-am dus ţopăind până acolo decât extrem de rar – a se citi „o singură dată”, atunci când mă împrietenisem într-un mod mai puţin obişnuit cu medicul respectiv. În rest, mi se strânge inima doar la ideea de dentist, ca urmare a unei copilării în care locuiam la două case distanţă de stomatologia din oraş şi aveam ca fond sonor garantat al zilelor calde ţiuituri de aparate şi urlete de oameni. Ca să nu mai amintesc şi de instrumentarul acela metalic demn de o cauză mai bună (gen inchiziţie sau pogrom) cu care se lucra pe acele vremuri. Nu că acum s-ar fi schimbat foarte mult. Dar ceva, ceva, tot s-a schimbat: atitudinea medicilor. Sau, cel puţin, a unora dintre ei.

La prima carie a Lunei (cauzele fiind excesul de dulciuri plus o moştenire genetică proastă, pe linie maternă, pentru că de spălat trebuie să recunosc că se spală conştiincios), am dus-o la o dentistă specializată în copii, recomandată de o prietenă. Caria părea minoră, deci nu m-a deranjat că dentista era, hăt, într-un bloc din Titan. Atât de drăguţă a fost tinerica aceea cu fiică-mea încât Luna s-a urcat fără discuţii în scaun, a deschis guriţa şi a făcut tot ce i-a zis aceasta. Iar la plecare, deşi a stat încordată tot timpul intervenţiei şi a şi chiuit pe alocuri, mi-a spus:

– De-abia aştept să mai am o carie, ca să venim aici!

Nu a trebuit să aştepte prea mult, caria dovedindu-se mai profundă decât păruse şi dintele fiind necrozat ca urmare a unei lovituri cine ştie de când. Multe drumuri am făcut la acel cabinet, pentru tratamente! Şi multă răbdare mai avea doctoriţa cu copiii! Luna o iubea foarte tare pentru asta. Şi o iubeam şi eu un pic, pentru că se purta cu atâta grijă cu copilul meu. Şi pentru că ne lua doar 20 de lei la fiecare şedinţă. Totuşi, la un moment dat m-am gândit să mai cer şi o a doua părere, prea dura de mult tratamentul şi dintele nu se vindeca. Şi am ajuns la cabinetul unei distinse medic doctor docent profesor etc., cu recomandări solide de la pediatri. Pe Plevnei, undeva. Multă lume la cabinetul acela. Cred că vreo oră am aşteptat, pe un hol înghesuit, cu un copil de vreo cinci ani care se plictisea. Nimeni nu ne-a salutat, nimeni nu ne-a băgat în seamă, deşi era ceva personal care se fâţâia de colo, colo, ocupat şi încruntat. Când am intrat, în sfârşit, în cabinetul spaţios, bine dotat şi elegant, Luna a deschis gura fix un centimetru şi a refuzat orice colaborare. Copiii au un al şaselea simţ pe care şi-l pierd în procesul maturizării. În fine, până la urmă doctoriţa a reuşit să vadă cât de cât dintele, eu i-am povestit care este îngrijorarea mea, mi-a scris două cuvinte pe un bileţel, să i-l dau doctoriţei noastre („Cel mai probabil, mi-a fost studentă, o să aprecieze sfatul meu”) şi am plecat. Nu înainte de a plăti 160 de lei pe acele două minute de discuţii. Maxim trei.

Nu ştiu dacă a folosit la ceva acea a doua părere sau a fost o coincidenţă, dar s-a rezolvat în curând cu dintele Lunei. După vreun an, însă, atunci când a apărut următoarea problemă, am căutat un cabinet mai apropiat de casă, totuşi. Şi l-am găsit. La cinci minute de mers pe jos, după ce am dat ocol întregului cartier, luând la rând bloc cu bloc şi intrând în toate cabinetele stomatologice întâlnite (sunt multe, dar medicii se cam feresc de pacienţi copii), am găsit exact de căutam: o doctoriţă zâmbitoare, dar hotărâtă, cu răbdare şi mână uşoară, care i-a scos Lunei, fără multe discuţii, dintele care se încăpăţâna să nu cadă, deşi succesorul lui permanent scosese deja capul prin gingie.

Ştiţi cum sunt ursoaicele alea mămoase şi grijulii din poveşti? Aşa e şi dentista asta. I-a vorbit Lunei, şi i-a tot vorbit, şi are accent cald, „moldoviniesc”, şi a convins-o să o lase să se uite bine de tot în guriţa ei, şi să îi încerce dinţişorul, şi să îi dea cu „puf” ca să i-l amorţească… Şi gata. Dintele a fost pus într-un pansament în care îl am şi acum, pe birou, pentru că Luna a uitat să i-l trimită, contra cost, Zânei Măseluţă (ura!).

Am mers de mai multe ori şi la dentista aceasta. Ba o nouă carie, ba încă vreo doi dinţi care au trebuit ajutaţi să cadă, ba nişte molari de sigilat… A contat şi faptul că are tarife umane, pe care ni le putem permite, de la 30 la maximum 100 de lei. Iar Luna s-a simţit rapid ca la ea acasă în cabinet. Şi a cerut să se ducă singură acolo. Prima oară, mi-a povestit că nu a plâns decât foarte puţin:

– Doar la început şi cam o lacrimă, aşa. A fost mai greu la prima chestie pe care mi-a băgat-o în gură. Apoi am stat liniştită. Mi le-a băgat cam pe toate pe care le avea acolo. Şi avea multe. Şi un cui mi-a băgat!

– Îţi dăduse cu spray din acela înainte, să te amorţească?

– Fără spray. Mi-a explicat că trebuia să îmi facă o gaură ca să pună guma aia acolo. Şi nu am simţit nimic.

Deci merge şi cu explicatul, în loc de anestezie. Dacă ştii cum să explici.

Au fost şi situaţii în care doamna ursoaică lipsea, şi atunci am fost o dată la soţul ei, un urs serios, bun şi doar puţin mormăitor, care şi-a făcut treaba atât de concentrat, încât Luna nu a îndrăznit să spună nici „pâs” tot timpul cât a stat pe scaun. Sau altădată am fost la ursuleţul junior, pentru că şi băiatul lor este dentist acolo, iar el a fost cel mai şmecher dintre toţi, rugând-o pe Luna să deschidă gura „doar să văd care este dinţişorul care se mişcă”, pentru ca apoi să i-l scoată într-o fracţiune de secundă cu cleştele pe care îl ţinuse ascuns la spate. Fără pufuri, gume şi alte păcăleli anestezice complet inutile la dinţii ăştia de lapte. N-am văzut-o niciodată mai debusolată pe fiică-mea: oare mai e cazul să plâng acum, dacă s-a terminat? S-a chinuit să stoarcă lacrima pe care o avea pregătită dinainte de intervenţie, dar nu prea i-a reuşit, printre zâmbete ştirbe:

– Mama, data viitoare când mai am ceva de scos, vreau tot la domnul ăsta, m-a anunţat ea pe drumul de întoarcere acasă.

– Ai observat şi tu ce drăguţ era, nu-i aşa?, i-am făcut eu cu ochiul complice, ca între fete.

– Nuuuu, doar că nu am am simţit absolut nimic când mi-a scos dintele, mi-a răspuns ea, roşie toată la faţă. (Observase.)

Deci acum avem sarcinile împărţite: mergem la mama ursoaică pentru controale de rutină şi tratamente speciale, la tata urs pentru urgenţe, la ursuleţul junior pentru extracţii pe ne-simţite şi la nora ursuliţă pentru aparatul dentar. Pentru că juniorul este căsătorit cu cea mai blândă ortodontă peste care puteam nimeri.

Prin toamnă, Lunei i-a crescut un dinţişor de jos la o distanţă respectabilă de locul în care ar fi fost normal. Nici dinţii noi de sus nu erau ei prea corect aliniaţi, dar ăsta de jos… jale! Şi atunci mama ursoaică ne-a trimis la control în cabinetul vecin, la nora ei, care este foarte tânără, dar foarte, foarte, FOARTE meticuloasă. Vreo oră a privit, verificat, măsurat, analizat, pipăit şi ce-o mai fi făcut ea acolo, prin gura Lunei. Se pare că fiică-mea mi-a moştenit nu numai predispoziţia spre carii, ci şi dinţii mari, în timp ce maxilarul (mic) este luat, probabil, de la taică-său. Aşa că, după câteva consulturi, radiografii şi mulaje, fiică-mea s-a pricopsit cu două aparate dentare mobile, un fel de paturi ale lui Procust în miniatură, menite să-i mărească maxilarele într-un ritm mai rapid decât cel natural, astfel încât dinţii cei noi să aibă loc să crească drept. Costurile aparatelor nu au fost tocmai mici, dar nici mari, judecând după ceea ce aud de prin alte locuri. Şi a fost destul de dificil de găsit un sistem care să se poată prinde pe dinţişorii ei pentru că, deşi n-aş fi bănuit în veci aşa ceva, Luna cică are gura mică. Dar s-a putut, până la urmă. Fiică-mea îşi poartă conştiincios aparatele, scoţându-le doar când mănâncă sau când face sport, iar efectul se vede cu ochiul liber: dinţii de sus sunt aproape aliniaţi acum, la vreo două luni de la instalare, iar dintele de jos nu mai este orizontal, ci uşor, uşor, se apropie şi el de verticalitatea normală.

Luna de-abia aşteaptă să treacă timpul pentru a merge la controlul lunar, atât de bine se simte acolo. Ultima dată am fost chiar aseară şi le-a povestit tuturor de la cabinet ce frumos a fost la ea în „tabăă de şci” (abia după ce şi-a scos aparatele au reuşit şi ceilalţi să înţeleagă că este vorba despre o tabără de schi) – ăsta fiind cam singurul dezavantaj al acestor aparate: nu vorbeşte clar când le poartă. Iar doctoriţa a sfătuit-o, spre groaza mea, să vorbească mai mult decât de obicei, tocmai pentru a se obişnui cu fierătaniile alea în gură. Ceea ce a făcut, evident. Dar nu s-a obişnuit încă, iar rezultatul este uneori hazliu, alteori şocant, ca atunci când am întrebat-o, pe drumul de întoarcere de la şcoală, ce a făcut la ora de română, iar ea mi-a răspuns nonşalant:

– Mai nimic. Am făcut un sex.

Îmi pare rău, dar nu am găsit altă cale să lămuresc situaţia decât punând-o să repete până m-am prins că era vorba despre un „text”. Nu de alta, dar păreau curioşi să afle şi oamenii ăia din jur, de aşteptau la semafor împreună cu noi. Erau mulţi şi holbaţi, nu se făcea să îi las aşa…

În fine, ca să închei, că iar m-am lungit teribil, v-aş sfătui să mergeţi cu încredere cu copiii la dentişti. În primul rând, scapă de complicaţii ulterioare, dacă îşi tratează problemele de pe acum. Am auzit teorii năucitoare, cum că nu e cazul să tratezi cariile la dinţii de lapte pentru că, oricum, cad. Cum adică: să-ţi laşi copilul cu ditamai infecţia în gură sperând doar să nu extindă până peste un an, doi, trei, când natura o să rezolve problema? Nici teoria cum că e mai bine să pui aparat la adult decât la copil nu prea stă în picioare. De ce să nu previi, în loc să vindeci? Aţi văzut cât de incomode sunt aparatele acelea fixe pe care le poartă unii adulţi, cu anii? Copiii au marele avantaj de a se obişnui mai uşor cu orice, plus că îşi pot scoate aparatele, plus că îi ajută şi procesul de creştere. Cât despre sigilarea molarilor, ce să mai spun, mi se pare cea mai utilă invenţie medicală de la penicilină încoace. Să nu mai ai nicio grijă că ţi s-ar putea caria măselele… ce boierie!

Dar cel mai mare avantaj al mersului de mic la dentist este faptul că acei copii nu vor căpăta fricile noastre. Dacă sunt bine primiţi acolo, dacă medicii au suficientă răbdare cu ei la început şi dacă voi, ca părinţi, nu le insuflaţi propriile voastre temeri, atunci viaţa lor va fi mult mai uşoară şi, evident, mai sănătoasă. Iar dacă nu cunoaşteţi astfel de dentişti drăguţi şi eficienţi, vă recomand eu familia noastră de ursuleţi. Deşi ursoaica mamă m-a rugat să îi mai trimit şi adulţi, după cei câţiva copii nărăvaşi pe care i-am îndrumat către ea, de au trecut-o toate apele până a reuşit să le lucreze şi lor dinţişorii (dar a reuşit). Deci vă rog să nu mă daţi de gol că v-am trimis eu acolo. De altfel, uite, nu vă dau nici măcar coordonatele lor. Vă spun doar că au cabinetul în Tineretului şi că îi cheamă Blajin. Apropo, nume mai potrivit decât ăsta zău dacă se putea!

miss-universe-france(În poză este Iris Mittenaere, franţuzoaica ce a fost aleasă ieri Miss Univers. E studentă la stomatologie. În rest, nu are nicio legătură cu textul: şi dentistele Lunei sunt femei frumoase, dar blonde şi un pic mai îmbrăcate.)

Anunțuri

8 gânduri despre „Căutaţi dentist bun? Ştiu eu o familie întreagă

  1. Si noi am avut noroc la capitolul „stomatolog bun”! In incinta grădiniței pe care a frecventat-o fiimea exista un cabinet stomatologic al fetei directoarei instituției. Pentru acomodare cu atmosfera si educatie despre igiena, copiii mergeau acolo in „pelerinaje” organizate care au prins ff bine părinților. In ceea ce priveste sigilarea maselelor, stiu ca nu se face definitiv, ci se controlează periodic pt a se proceda la resigilare.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, sigilarea e valabila cativa ani. Presupun ca acel material („guma” aia) se consuma in timp. Dar ce n-as da sa pot da timpul inapoi si sa-mi fac si eu smecheria asta, chiar si cu refaceri periodice, decat sa am, cum am acum, jumatate din dinti pusi si restul in curs de 😦

      Apreciat de 1 persoană

  2. O sa ii spun Dariei ca mai exista cel putin un copil care merge cu drag la dentist, in afara de ea.:) Se tot intreba daca mai exista asa si altii, in afara de ea, deoarece copiii cu care a vorbit ea (a facut sondaje!) sunt ingroziti de gandul de a vizita vreun cabinet stomatologic (sau le displace acest lucru), iar ei i se par mult prea scurte vizitele. Urmeaza sa ii puna aparatul dupa vacanta de saptamana viitoare si sper din tot sufletul sa nu ii ceara sa vorbeasca (si) mai mult decat de obicei!!

    Apreciat de 2 persoane

  3. Se pot trece la catastif inca doi copiii adoratori de dentisti 🙂 Adica mai mult dra, ca baietelului inca ii e mai frica, dar trece repede, stie ca dupa lucrare il lasa sa se joace de cateva ori la butoanele care regleaza inaltimea scaunului 🙂

    Ma bucur mult ca fac treaba aparatele! Ti-am spus, la noi au fost suficiente 3 luni, si clar am preferat sa cerem o parere cat de repede, chit ca nu ar fi fost cazul sa demaram rapid operatiunea de indreptare, dar macar sa fim informati si sa nu injuram mai tarziu ca nu am luat masuri.
    Mie imi pare rau acum ca nu am facut poze cu „inainte si dupa”, bine … nici nu am scris nimic, dar asta e alta poveste :))

    E bine sa se popularizeze informatii de genul asta, isi mai deschid oamenii mintea si incep sa fie mai putini copii speriati de dentisti, si cu mai putine probleme. Spre exemplu eu o sa ma uit acum de treaba cu sigilarea. De mai bine de un an ne tot roaga d-na stomatolog si noi am ridicat doar din spranceana si cu atat am ramas. Ne-am intrebat doar ce spanaci o fi in „guma” aia, care clar ajunge si in burta si daca nu o face mai mult rau in burta decat sa stea pe dinti (aveam dubii cum ca sta pe dinti). Dar da, trebuie studiat serios, ambii copii sunt predispusi la carii desi igiena e cat se poate de buna si alimentatia la fel.

    PS: noi la familia Magardici, Ramnicu Valcea 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Tot un fel de ursuleti si Magardicii vostri? 😉
      Da, ar prinde bine astfel de articole, cu experiente personale, asa isi iau mai usor hotaririle nehotaratii. E clar ca ramanem fiecare cu pareri diferite, chiar si asupra acelorasi lucruri sau oameni – un medic poate placea unora, dar poate gresi tratamentul altora – dar macar se aduna laolalta mai multe marturii. Cat despre poze, nici eu nu am facut inainte, nu m-am gandit. Doar radiografia 😀

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s