Să încercăm şi aşa

Au fost zile nebune. Zile în care a început numărătoarea inversă spre moartea democraţiei, aşa cum este ea definită în cărţi. 10 zile… 9 zile… 8 zile… 7 zile… Zile în care s-a aruncat cu mai multe vorbe decât de obicei în eter, şi pro, şi contra normalităţii. Pentru că normalitatea unora este anormalitate pentru alţii, şi viceversa. Şi aşa este normal să fie, pentru că suntem diferiţi.
De câteva zile încoace, vorbim, scriem, argumentăm, ne certăm mai mult sau mai puţin civilizat, unii înjură, alţii răspund, iar alţii, cei mai înţelepţi, tac, iartă şi ies în stradă – ei ştiu că acolo tăcerea este mai semnificativă decât o mie de cuvinte de pe internet. De câteva zile încoace, se leagă prietenii virtuale doar pe baza unor postări inspirate şi se rup prietenii reale doar din cauza unor simpatii politice opuse. Eu însămi am tăiat câteva nume din lista mea de prieteni de pe Facebook. Profiluri fără faţă, oameni pe care nu îi cunosc, despre care nu ştiu nici măcar dacă sunt reali, cu care habar nu am de ce m-am împrietenit (de multă vreme nu mă mai împrietenesc cu oricine), dar care împroşcau cu venin şi minciuni pe paginile lor şi alte altora. Însă nu am tăiat pe nimeni cunoscut din listă. Pentru că în ei ştiu că, trecând de superficialul strat al culorii politice, se află şi altceva.
Am prieteni care au ajuns ambasadori şi prieteni care au ajuns la puşcărie. Am prieteni care îşi sacrifică toate resursele pentru a ajuta câinii vagabonzi şi prieteni care gonesc un maidanez prietenos aciuat la uşa lor. Am prieteni ultrareligioşi ortodocşi, baptişti, catolici, musulmani, penticostali, adventişti sau atei, ca mine. Am prieteni dependenţi de băutură, ţigări sau telefoane, la fel cum am prieteni care îi desconsideră pe cei care ating până şi o bere. Bărbaţi, femei, români, străini, generoşi, zgârciţi, graşi, slabi, obsedaţi de copii, obsedaţi de pisici, cunoscători de artă, amatori de kitsch, cititori de laureaţi Nobel, spectatori de Kanal D, căsătoriţi, singuri, concubini. Etc. Este clar că cel mai mult îmi plac oamenii cu care am cât mai multe afinităţi, dar este loc pentru toţi în lista mea, atâta vreme cât lucrurile care ne diferenţiază nu fac un mare rău altora şi cât balanţa înclină în favoarea calităţilor umane valoroase. Nu cred că aş putea fi prietenă, nici măcar virtual, cu cineva despre care aş şti sigur că îşi bate copilul. Sau care ar lăsa pe stradă un căţeluş abia născut de câinele lui crescut în casă. Sau care ar vinde heroină. Sau…
Eu cred că ar fi bine să vedem cu toţii filmuleţul acesta care circulă pe net, coincidenţă sau nu, tot de câteva zile încoace. Un film care se numeşte „All That We Share” şi care ne arată cât de multe lucruri avem în comun, de fapt, noi oamenii, indiferent de aparenţele care ne separă. Un film după vizionarea căruia ar trebui să ne acceptăm unii pe alţii, chiar dacă gândim diferit în unele privinţe, chiar dacă stratul nostru exterior (şi superficial) arată altfel şi chiar dacă Dumnezeii noştri au alte nume.
Mi-aş fi dorit să fi fost un pic mai tehnică, pentru a mă pricepe să adaug o traducere în română la filmuleţ. Dacă mă învaţă cineva, o fac. Pot doar să le spun, pe scurt, celor care nu înţeleg engleza, că este vorba despre obiceiul nostru, omenesc dar greşit, de a îi judeca pe ceilalţi după aparenţe. De a-i pune pe oameni „în cutii”. Cei tunşi „regulamentar” într-o „cutie”, cei tatuaţi în alta, cei îmbrăcaţi în uniformă într-un loc, cei cu blugi rupţi în altul, albii / negrii, tinerii / bătrânii… Dar când îi analizezi mai profund pe acei oameni, când îi întrebi despre lucruri mai puţin evidente care îi caracterizează, ajungi să ai surpriza de a vedea că acele cutii se amestecă. „Cine a fost clovnul clasei?” – şi iese în faţă, desigur, un tatuat. Dar imediat este urmat de pensionarul cu bretele demodate, de sportivul în echipament, de mulatra cu aspect de mamă iubitoare şi de puştiul cu şapcă de rapper. În fiecare „cutie” au fost câţiva măscărici, la vremea lor. „Cine este părinte vitreg?” „Cine crede în viaţa de după moarte?” „Cine a văzut OZN-uri?” Sunt mulţi cei care adoră să danseze. Şi mulţi cei care au fost victima bătăilor de joc ale altora. Dar şi la întrebarea „Cine şi-a bătut joc de alţii” au curajul să iasă în faţă câţiva oameni, de toate vârstele şi culorile. Încep să înţeleagă că au greşit şi par să regrete acum. „Care sunt norocoşii care au făcut sex în ultima săptămână?” – nu sunt mulţi, dar sunt tare zâmbitori. „Cine are inima frântă?” „Cine e îndrăgostit?” „Dar singur?” Există şi un bisexual, aplaudat de toţi ceilalţi pentru curajul de a ieşi în faţă. Unii cred că au găsit sensul vieţii, alţii salvează vieţi, iar toţi cei din sală, la sfârşit, se strâng împreună pentru că au toţi în comun iubirea pentru ţara lor (filmuleţul este, de fapt, o reclamă la un post danez de televiziune).

Este de ajuns să găseşti un singur punct comun cu un seamăn de-al tău pentru a te apropia de el şi a simţi acea energie universală pe care o împărţim cu toţii, indiferent de vârstă, sex, rasă, şcoli, servicii, case sau maşini. Nu trebuie să îi judeci pe cei diferiţi de tine după măsura ta, ci să încerci să îi convingi cu răbdare, blândeţe şi argumente atunci când tu crezi că greşesc. Să îi ajuţi să vadă adevărul tău, dacă el este important pentru tine. Şi să nu uiţi că unele bătălii se pot câştiga şi fără niciun asalt. În tăcere. Doar să fii suficient de perseverent.

P.S. M-a întrebat fiică-mea acum despre ce scriu şi i-am spus că ne certăm prea tare zilele astea din cauza lui Dragnea. Că eu cred că ar trebui ne calmăm un pic. Să fim mai toleranţi între noi. Şi i-am arătat şi ei filmul. Are doar opt ani, dar a înţeles de la prima întrebare sensul lui: „Adică arătăm diferit, dar suntem la fel”. Şi mi-au dat, desigur, lacrimile de emoţie. Apoi, în stilul casei, mi-a trântit-o:
– Dar eu nu cred că e bine să publici asta. Cred că lui Dragnea nu o să-i convină ce scrii tu aici.
Am liniştit-o, spunându-i că el nu este abonat la blogul meu. Şi chiar dacă ar fi.

Anunțuri

2 gânduri despre „Să încercăm şi aşa

    • Asa este. Dar in cazul asta e vorba doar de faptul ca universul Lunei este foarte mic. Iar viata se reduce la intamplari simple, gen actiune/reactiune. Deci pentru ea e normal ca blogul meu sa fie citit de toata lumea, iar eu sa suport consecintele daca ma iau la cearta cu cineva cu multa putere 🙂

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s