Masa familiei. Sculptură în omăt

Am fost crescută de o mamă care nu avusese şansa la o educaţie şcolară pe măsura inteligenţei ei native. A prins vremuri grele, în care supravieţuirea chiar era o problemă dificilă, nu a fost bogată, s-a sacrificat douăzeci de ani pentru un bărbat şi patruzeci pentru un copil – în fine, eu ştiu că ar fi meritat mult mai mult. Şi i-am acordat cuvenitele circumstanţe atenuante atunci când mi-am dat seama, la maturitate, că a greşit enorm proiectând asupra mea ambiţiile ei neîmplinite. Sunt convinsă că aşa a crezut ea că e bine, împingându-mă mereu de la spate să fac lucruri extraordinare, din ce în ce mai multe, deşi nu aveam timp pentru toate. Să fiu la fel de bună în absolut toate domeniile cu care mă intersectam, deşi nu aveam talent pentru toate. Să iau zece pe linie la toate materiile şcolare, deşi nu aveam aptitudini pentru toate. Etc. Am iertat-o, dar mi-am propus să nu fac aceeaşi greşeală cu fiica mea. Mai ales că şi teoriile decente de parenting spun acelaşi lucru: să lăsăm copiii să-şi găsească propriul drum în viaţă, să nu-i forţăm să facă ceva ce ne place doar nouă şi să-i încurajăm în a încerca ceea ce îşi doresc (doar) ei.

Numai că teoria e una, iar practica e cu totul şi cu totul altceva. În teorie, îmi propusesem să îmi laud copilul la orice nimicuţ urma să îl facă ea cu mânuţele ei, la orice participare din proprie iniţiativă la vreo competiţie, fie ea şi ştafeta de 20 de metri mers cu spatele ducând o tavă plină cu pahare, şi la orice notă de 7 muncită la o materie nesuferită sau cu profesor aşijderea. În practică… rareori am putut să îi spun copilului un „Bravo!” ne-urmat de „Numai că…” atunci când îmi aducea, mândră tare de ea, vreo mâzgăleală din care numai ea putea înţelege ceva, sau când mă anunţa că doreşte să iasă pe stradă în ceea ce ea credea că este ultima combinaţie şic şi perfectă estetic, compusă din bluză galbenă, colanţi bleumarin, tutu roşu elegant, sandale aurii peste şosete albe şi, neapărat, şapcă de rapperiţă neagră. Muncise mult la respectivul desen sau outfit, ştiu, dar zău dacă mă lăsa inima să nu îi explic câteva reguli de bază ale esteticii, dacă tot venise vorba.

Şi jur că de fiecare dată îmi propun să fiu mai puţin exigentă pe viitor. Iar astăzi, în sfâşit, am şi reuşit. E drept, eram cumva şi cam prea obosită să mă mai implic într-un proces educativ, după ce făcusem treburi gospodăreşti toată dimineaţa (apropo, dragul meu, ştiu că mă citeşti acum, încearcă să menţii şi tu măcar două, trei zile, să zicem, ordinea din dressing, că o oră jumate mi-a luat să-ţi aranjez tricourile, pulovărele şi alte alea de acolo!), atunci când m-a chemat copilul să văd la ce lucrase şi ea în cele câteva ore cât stătuse pe terasă, profitând de zăpada generos aşternută peste noapte:

– Mama, mama, vino să vezi, că am terminat!, m-a strigat ea în culmea entuziasmului. De fapt, nu am terminat chiar de tot, dar mai am doar o masă şi două scaune de făcut!

Şi m-am dus. Cred că am făcut bine că mi-am repetat, ca pe o mantră, tot drumul: „Laud-o indiferent de ce a făcut! Laud-o indiferent de ce a făcut! Laud-o…”. Pentru că, atunci când am ajuns pe terasă, am văzut asta:

sculptura-omat-1Şi pe copil care, evident, îşi lăţise gura până la urechi într-un zâmbet mândru:

– Ta-daaaam!

– Ăăăăă… hmmmm…. ăăăăă, am început eu ezitant. E foarte frumos, puişor, dar… CE anume este asta?

Cred că şi ea era prea obosită ca să se simtă jignită de întrebarea mea, aşa că mi-a răspuns senin:

– Un scaun bineînţeles. Uite!

Şi s-a aşezat demonstrativ pe grămăjoara de nea atât de mult muncită.

sculptura-omat-2– Aha! Cum de nu mi-am dat seama?, m-am mirat eu. Mi-ai şi spus că mai ai de făcut DOAR o masă şi două scaune, trebuia să îmi închipui că ăsta era al treilea scaun. Câte unul pentru fiecare membru al familiei.

Exulta toată de bucurie că am înţeles, în sfârşit, despre ce era vorba. Şi a aşteptat cuminţică să mă duc după aparatul foto, ca să imortalizez artistul în atelierul său ad-hoc şi temporar. Căci ar fi fost păcat să nu păstrăm o urmă a operei ei de artă după dezgheţ. Şi după douăzeci de ani. Când va râde şi ea copios văzând fotografiile astea. Sper.

Anunțuri

2 gânduri despre „Masa familiei. Sculptură în omăt

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s