Am niscai mici emoţii referitoare la ziua de azi. Şi nu, nu este vorba de mine, că sunt prea bătrână şi fidelă pentru fluturaşi în stomac şi cine elaborate, ci despre fiică-mea. Îl mai ţineţi minte pe colegul ei din clasa zero, cel care s-a ridicat din senin de la masa de prânz, la şcoală, şi a declamat că o iubeşte (printre altele)? Ei bine, aseară mi-a povestit Luna, moartă de râs, cum bietul băiat şi-a vărsat farfuria cu ciorbă mergând cu ochii la ea. Iar asta se întâmpla ieri, o zi banală, fără nicio semnificaţie romantică, deci mă întreb ce necaz i se mai poate întâmpla astăzi, când o ştim cu toţii că este, din nou, o zi dedicată iubirii. Mai ales că Luna se încăpăţânează să îi respingă nemilos orice încercare de apropiere bietului băieţel. Gurile rele mi-au spus chiar că i-a fi refuzat o cerere în căsătorie, adresată fiică-mii de către (prea) tânărul domn în tabăra de luna trecută:
– Hai, măi!, i-ar fi răspuns ea. De ce să mă alegi tocmai pe mine, când ai atâtea femei în jur?
Şi ar fi arătat larg, cu mâna, spre gaşca de fetiţe cu media de vârstă de aprox. 7 ani, aflate în acel moment în pensiunea de la Predeal.
Chiar mă miră această împietrire a sufletului domnişoarei mele, care, după cum probabil că ştiţi, a avut mereu idile înflăcărate cu diverşi colegi şi prieteni, începând încă din primul an de grădiniţă. De la o vreme încoace, nicio fâstâceală, nicio îmbujorare, nicio căldură în voce atunci când îmi vorbeşte despre cercul ei de prieteni. Nicio inimioară cadou în luna asta dedicată iubirii, nimic. De fapt, o inimioară tot a ţinut ea să dea cadou cuiva de Sf. Valentin: învăţătoarei ei. Dar cred că asta nu se pune. La fel cum, în seara aceleiaşi zile festive, s-a îmbrăcat frumos, şi-a luat câinele în poală şi m-a rugat:
– Mama, ne faci şi nouă o poză? Că uite ce bine ne stă împreună, şi azi e Sf. Valentin, şi alea, alea… ştii tu…
I-am aruncat o privire pe care o credeam clară în semnificaţii: „Pe bune, Luna??!! Cu un câine??!!”. Iar ea mi-a replicat atotştiitoare:
– Da, da, mama, ştiu, nu-ţi face griji… Suntem amândouă fete. Dar asta nu contează, dacă eu o iubesc pe Babe. Fă-ne poza aia, te rog!
Şi le-am făcut-o. Cine sunt eu să mă împotrivesc iubirii dintre un om şi un câine, chiar dacă sunt de acelaşi sex?
Ce scumpă trebuie să fie :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu sunt toti la varsta asta? 😉
ApreciazăApreciază
Hmmm, nu cred 😀
ApreciazăApreciază
Stii, inainte sa am copil, nu imi doream asa ceva pentru ca nu imi placeau deloc copiii. Dar deloc. Chiar credeam ca se nasc rai, iar societatea e cea care ii tempereaza, prin educatie. Iar asta pentru ca judecam dupa aparentze si dupa extrem de putinele intalniri superficiale pe care le-am avut cu copii, pana la 38 de ani, cand am devenit mama. Acum stiu ca nu este nici pe departe asa. De aceea, imi permit sa presupun ca nu ai copii, asa este? 🙂
ApreciazăApreciază
Corect , nu am. Nu am pretins niciodată cum că s-ar naște plini de răutate copiii. Chiar deloc. Ei se nasc buni, omul e cel care îi înrăiește. Am niște veri micuți, adorabili când erau bebei, acum ajunși la aproape 13 ani niște răzgâiați, niște mofturoși și cu apucături ciudate, cum de altfel le este și tatăl.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, este inca o enigma pentru mine cand, cum si de ce se schimba dragalasii astia mici, toti numai iubire si incredere, in adultii rai si egoisti de mai tarziu. Dar probabil voi afla si asta in curand…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: Cuvinte, cuvinte | Mama Aluniţă
Pingback: Plecăm, pardon, pleacă în tabără, ura! | Mama Aluniţă