Revelaţie

Am multe restanţe la scris pe blog. Îmi făcusem chiar un „plan editorial” la începutul anului, pentru a încerca să ţin mai conştiincios pasul cu evenimentele vieţii noastre. Am ciorne începute şi niciodată terminate despre tabăra din vară a Lunei, de exemplu, sau despre melcul pe care l-am crescut acum mai mult de doi ani, sau despre petrecerea de ziua ei din decembrie… Folderul în care notez perlele ei şi gândurile mele stă să dea pe răscoale, doldora de subiecte cărora nu reuşesc să le aloc timpul necesar dezvoltării. Doar pentru anecdotele scurte şi aproape cotidiene de pe Facebook mai găsesc acel timp, pentru că ele nu cer inspiraţie şi concentrare de durată, ca povestioarele de aici.

Rolul acestei lungi introduceri este de a mă scuza, cumva, pentru faptul că nu am scris despre lucruri pe care intenţionam să vi le împărtăşesc demult. Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce urmează, ar fi trebuit să vă fi povestit despre cum a sărit Luna brusc de la desene animate la filme „pentru oameni mari”, la care ne uităm regulat şi împreună de câteva luni încoace. Şi mai ales ar fi trebuit să vă povestesc despre cum am rezolvat-o cu delicatul subiect al educaţiei sexuale, pe care, după îndelungi tergiversări, l-am abordat frontal prin vară (şi nu s-a prăbuşit cerul peste noi, aşa cum mă temeam).

Dar iată că nu am făcut-o. Promit să recuperez, dar până atunci, ia spuneţi-mi voi, vă rog, dacă vi se pare că am abordat corect subiectul ăla delicat de mai sus. Pentru că eu am dubii, după ceea ce mi s-a întâmplat adineaori.

Deci.

Ne uitam la un serial „pentru oameni mari”,  Big Little Lies, de pe HBO. Pentru cine nu l-a văzut, e un fel de Neveste disperate cu mămici, ale căror frustrări casnice bine ascunse culminează cu o crimă. Ceea ce mi se pare genial şi total inedit la povestea asta este că nu numai criminalul din film este necunoscut până acum (s-au difuzat primele trei episoade), ci şi victima. Adică ştim, încă de la începutul filmului, că cineva a omorât pe altcineva, dar habar nu avem cine pe cine. În fine, cu siguranţă nu este un film pentru copii, nu numai pentru că psihologia personajelor este destul de complicată, ci şi pentru că există, pe alocuri, scene de sex. Noroc că Luna e într-o perioadă fundamental pudică, în care detestă absolut orice este legat de subiect şi îşi acoperă ochii sau îşi întoarce capul la cel mai cast pupic pe care  îl vede în jur, aşa că nu se uită la scenele cu pricina. Numai că în episodul din seara asta au fost cam multe. Şi am simţit cum frustrarea ei creşte direct proporţional cu nedumerirea: iar??!! Până când a explodat, la vederea unui cuplu respectabil, părinţi de fetiţă cam de vârsta ei, care întreprindeau un sex sălbatic, cu chiuituri, pe biroul de la serviciu:

– Ceeeee???!!! Ǎştia de ce mai fac… chestia asta, dacă au deja copil???!!!

Sigur, pe de o parte mă bucur că a reţinut scopul oficial şi primordial al „chestiei”. Pe de altă parte, însă, mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată de faptul că insistă să doarmă exclusiv în patul nostru de la o vreme, aşezându-se sistematic între noi (ba chiar peste noi, de multe ori), adormind deseori în urma noastră şi împiedicându-ne astfel absolut orice intenţie, câtă o mai exista la vârsta noastră, de apropiere intimă. Adică să fi înţeles oare că, odată cu venirea ei pe lume, ne-am pierdut orice drept la aşa ceva? Şi nici măcar nu o pot contrazice…