(Re)venirea la poezie

 

Varianta 1

Ieri a citit fiică-mea într-o carte cuvântul „haiku”. M-a întrebat ce înseamnă, i-am spus cât am ştiut – că e o poezie tradiţional japoneză, cu un număr fix de silabe (17) împărţite în trei versuri, după formula 5-7-5 – apoi am căutat exemple pe net şi acesta a fost primul pe care l-am găsit, pe Wikipedia:

Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

Mă pregăteam să îi explic şi despre el câte ceva, să-i vorbesc despre sugestii şi simboluri, despre trecerea vieţii şi despre zădărnicie, când i-am văzut faţa: era uimită şi bucuroasă în acelaşi timp, transfigurată de descoperirea Poeziei într-un mod de-a dreptul surprinzător pentru un copil atât de mic. Sau poate că nu mai e atât de mic. Poate că înţelege mai multe decât îmi închipui eu, poate că inima ei şi-a găsit forma şi limbajul potrivite, poate că n-ar fi rău să îi citesc deja din Blaga, din Barbu, din Nichita – însoţitorii şoptitori de frumos şi de sens ai adolescenţei mele. Mie cu siguranţă mi-ar fi bine…

 

Varianta 2

Primul ei haiku –
Zâmbetul ei fermecat
Şi lacrima mea.