De la poezie la filosofie nu e decât un pas

E posibil să fi greşit cu haiku-urile de acum câteva zile. Imediat după lectura lor, cu comentariile literar-filosofice aferente, a început fiică-mea să mă încurce rău cu întrebările ei. Nu că înainte nu ar fi făcut-o, din contră (şi ştiu că orice părinte de copil 5+ înţelege despre ce vorbesc), dar acum le-a crescut îngrijorător frecvenţa. Aşa se face că, a doua zi după ziua poeziei, am avut parte de ziua filosofiei:

– Mama, de unde vine laptele?, m-a întrebat ea pe seară, aşezându-se relaxat pe înălţătorul de bucătărie, în timp ce eu spălam vasele.

– Păi… orice femele care devin mame… femele, adică nu numai femeile, ci şi…

– Da, ştiu, m-a întrerupt atotştiutoarea. Nişte VACE, să zicem. Treci mai departe.

Ceea ce este cel mai greu în astfel de circumstanţe este să rămân serioasă când o aud spunând aşa ceva cu tonul cel mai grav din lume. Ea le ştie pe toate şi este mai presus de greşeală. Deci trec mai departe, ce să fac! Şi am tot trecut până am ajuns la facerea lumii (da’ vacele alea din ce s-au făcut, da’ celula aia din care ne tragem toţi din ce s-a făcut, da’ Universul etc.), pentru că acolo voia ea să ajungă, doar că m-a luat mai pe ocolite. Discuţia s-a încheiat în coadă de peşte, cum se încheie toate discuţiile noastre despre de unde venim şi încotro ne îndreptăm – ajungem la un moment în care îi spun că nu ştie nimeni ce s-a întâmplat şi că acolo intervine rolul lui Dumnezeu pe lumea asta, să ne dea răspunsuri facile la întrebările fără răspuns.

A plecat (nelămurită şi necorectată, pentru că mie vace mi s-a părut adorabil şi nu i-am spus că e greşit) să se uite puţin la „Las Fierbinţi”. Nici seria asta nu ne place la fel de mult ca a opta, cea la care chiar ne-am uitat consecvent, dar se întâmplă să mai zapăm pe ea. Or tocmai în seara aceea s-a găsit Robi, şeful de post al comunei, să pună shakespearian întrebarea „Ce e viaţa?”. Ia ghiciţi cine a venit la mine în bucătărie (da, eu tot la spălat de vase eram) să mă întrebe exact acelaşi lucru! Nu am prea ştiut ce să-i răspund, am dat-o cotită şi am emis mai multe tipuri de interjecţii pentru a evita să-i spun cuvintele alea urâte ce îmi veneau în mintea depresivă, însă ea părea pregătită să îmi dezvăluie adevărul:

– Dar ştii ce aş răspunde eu dacă mi-ar pune mie întrebarea asta?
– Nu.
– Aş spune că viaţa e bucurie. Simplu.

Nu am contrazis-o, pentru că probabil aşa şi este, şi doar eu sunt de vină că am uitat lucrul acesta.

Iar la vreo oră după aceea, înainte de culcare, tirul întrebărilor mult prea filozofice ale fiică-mii s-a încheiat apoteotic cu:

– Ce-ai alege, mama: să fii deştept dar singur sau prost dar cu prieteni?

M-am gândit puţin şi am răspuns:

– O să ţi se pară bizar, dar aş alege deşteptăciunea. Îmi plac mult prea mult bucuriile spiritului. Şi mă simt bine aşa, în snobismul meu. Prietenii, din păcate, vin şi pleacă în viaţă…

– Mda, eu aş alege prietenii.

– De ce?

– Pentru că aşa zicea şi învăţătoarea noastră. Că viaţa e mai frumoasă când ai prieteni.

Aha, deci. Învăţătoarea e de vină. Mă pregăteam să îi dau dreptate, pentru că ştiu, în străfundul sufletului meu, că are, când a trântit-o în dulcele stil al casei:

– În plus, dacă ai prieteni, ai şi cui să laşi cheia de rezervă de la casă. Ai văzut ce bine a fost când ne-am încuiat pe-afară şi aveam o cheie la A.?

Şi uite-aşa am căzut noi frumuşel din înalturile filosofiei abstracte în realul vieţii cotidiene, unde lucrurile mărunte capătă o importanţă nebănuită, mai ales pentru copiii care văd lumea cu totul altfel decât noi – altfel şi, evident, mult mai bine.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s