Cronică de film: Ştrumpfii – Satul pierdut

Varianta pentru tătici:

Nu vă duceţi.

Varianta pentru mămici:

Am auzit despre lansarea unui nou film cu micii omuleţi albaştri cu ocazia lansării colecţiei de jucărioare de la Mega Image (SPOILER: jucărioarele alea, popz cred că le zice, nici măcar nu se regăsesc toate în film, multe sunt o invenţie de marketing). Nu mi-a trecut atunci prin cap că voi ajunge să-l văd, având copil de opt ani şi ştiind că filmele trecute păreau să se adreseze unei categorii de vârstă mai mici. Spre surprinderea mea, însă, copilul celălalt din familie, tăticul (47), a insistat să mergem la cinema şi… ne-am dus. Astă-seară. Noi şi încă vreo douăzeci de familii cu copii, de era sala pe jumătate plină, cum nu am mai văzut de multă vreme la vreun film.

Presupun că, dacă mersul la acest film ar fi fost ideea mea, bărbatu-meu ar fi ieşit pur şi simplu din sală după primul sfert de oră, când a devenit clar că nu e pentru noi. Aşa cum a făcut la Snoopy. De fapt, a şi propus la un moment dat, timid, dar excedat, să ne aşteptăm copilul pe hol. Pentru că nu-mi terminasem nachos-ul, m-am opus. Dar nu mi-a fost uşor.

Acţiunea filmului, uşor idioată, este clar pentru copii mici. Efectele vizuale, nu. Mi s-a părut filmul cel mai agresiv din punct de vedere vizual pe care l-am văzut până acum. Nu numai că toate scenele sunt colorate violent de viu (Trolii poate părea film alb-negru, prin comparaţie, sau roz-negru, ca să fim riguroşi), dar şi dinamica este de-a dreptul ucigătoare, viteza cu care se mişcă imaginile alea pe ecranul uriaş şi cu care vin, din când în când, spre spectatori, datorită unui 3D de altfel binişor realizat. Dacă mai adăugaţi şi sonorul mult prea tare din sala de cinema de la Sun Plaza (iar eu sunt aia care dă rock-ul la maximum în maşină, nu vreo Mimosa pudica sonora), atunci aveţi toate motivele să NU vă duceţi copiii prea mici acolo.

De fapt, chiar vă rog pe voi, părinţii de copii mici, să nu-i mai duceţi deloc la cinema până nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Astă-seară, cam juma’ de sală se foia şi comenta, evident din cauză că plozii nu erau interesaţi de ceea ce se întâmplă pe ecran. O să vină un moment pentru toate, dragi părinţi grăbiţi, nu trebuie să îi forţaţi să facă lucruri înainte de a ajunge la vârsta necesară. Dacă îi ştiţi că nu au răbdare să stea o jumătate de oră nemişcaţi în faţa televizorului din spaţiul familiar de acasă, de ce credeţi că ar putea sta de trei ori mai mult în faţa unui televizor mult mai mare, în întuneric şi înconjuraţi de necunoscuţi, într-un vacarm teribil? Sau dacă îi duceţi la cinematograf şi constataţi că nu le place, ieşiţi de acolo şi nu îi chinuiţi în continuare, nici pe ei, nici pe ceilalţi spectatori.

E drept, probabil că sunt mai subiectivă acum, deoarece am avut parte astă-seară de o situaţie pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Pe rândul din spatele nostru, a fost agitaţie mare mai tot filmul. Se auzeau o fetiţă care vorbea tare şi nu stătea locului şi un bebeluş care tuşea a măgărească şi mai plângea şi el din când în când. Pentru că sunt mamă şi, mai mult, una care nu are cu cine să-şi lase copilul atunci când iese în oraş, am toată înţelegerea faţă de astfel de situaţii. Dar nici nu am deranjat niciodată pe nimeni pe unde am fost cu fiică-mea. Ori am renunţat să mai ies, dacă ştiam că nu era un loc potrivit pentru ea. Mama de astă-seară, însă, nu părea a avea vreo jenă socială, astfel încât îi răspundea şi ea copilului în gura mare, purtând conversaţii lungi şi pe alocuri răstite în spatele nostru. Spre sfârşitul filmului, fetiţa evident complet dezinteresată de film a început şi să plângă, moment în care mama ei s-a răstit şi mai tare la ea (fetiţa fugise la câteva locuri depărtare, spre marginea rândului), să se potolească şi a adăugat cu patos:

– Futu-ţi gura mă-tii că nu te mai iau nicăieri!

Desigur că m-am întors la ea şi m-am răstit şi eu să tacă, pentru că nu toţi suntem dornici de limbaj de mahala. Mama nu a mai înjurat, copilul a suferit sonor până s-a terminat filmul, iar eu am aşteptat să se aprindă lumina în sală pentru a vedea ce hal de femeie este aia. Aveam dreptate cu mahalaua: trei piţipoance de genul celor care ies de la salonul de înfrumuseţare doar ca să intre la shopping prin magazinele de fiţe din mall, cu tenul mai închis la culoare şi asta nu de la solar, una cu o fetiţă de maximum trei ani, frumuşică foc şi alta cu o fetiţă mult mai mică, adormită în braţele mamei sale. Mai ştiţi poezia aia cu „Viitor de aur ţara noastră are”? Ei bine, este valabilă şi acum.

strumfi-popz

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s