Micul erou mare

Mi-am adus ieri aminte de un episod din Visuri la cheie, acea emisiune de la Pro TV în care o echipă de designeri, arhitecţi şi constructori reconstruiesc locuinţa unor nefericiţi ce nu îşi pot permite să o facă singuri. Era vorba atunci despre o familie cu doi băieţi, lovită de necazul unui accident vascular care o paralizase parţial pe mamă. O familie unită, în care mama nu se lăsase învinsă, ci lupta pentru a se reabilita fizic, cu o voinţă şi un simţ al umorului absolut uimitoare, de parcă ea ar fi fost cea care trebuia să îi sprijine pe ceilalţi, şi nu invers. În timp ce casa lor era şantier, au fost cazaţi la mare, la un hotel de lux (probabil Iaki), iar mama le-a pregătit o surpriză bărbaţilor din familie: o întâlnire cu Gheorghe Hagi. Ea însăşi mare fană a marelui fotbalist (ştia date importante din viaţa acestuia), era convinsă că soţul şi băieţii ei vor fi de-a dreptul fericiţi să dea mâna cu legenda vie a fotbalului nostru. Şi chiar aşa s-a întâmplat: cei trei s-au fâstâcit cu totul când s-au întâlnit, ca din întâmplare, cu Hagi. Soţia, mult mai relaxată, l-a pupat pe acesta pe obraji, că doar se cunoşteau deja, iar soţul a părut să prindă şi el curaj:

– Pot să vă pup şi eu?, l-a întrebat el pe Hagi.

Acesta a zâmbit şi s-a pupat şi cu el pe obraji. Şi apoi s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aşteptase. Bărbatul a plusat cu o întrebare:

– Pot să vă pup şi gheata stângă?

Şi fără să aştepte încuviinţarea lui Hagi, s-a aplecat în genunchi şi a pus mâna pe gheată. Bineînţeles că fotbalistul nu l-a lăsat să i-o pupe, dezmeticindu-se repede şi ridicându-l de pe jos, jenat de intenţia lui. Dar cred că omul ăla nu s-ar fi simţit nicidecum umilit dacă ar fi apucat să facă aşa ceva. Ar fi fost onorat, chiar. Pentru că, toată lumea o ştie, aceea era gheata Regelui.

Hagi este unul dintre acei sportivi cu o carismă uriaşă, care au bucurat vieţi şi au influenţat destine. Iar modestia lui nu a făcut decât să îl ajute să ajungă pe soclul pe care, iată, oamenii singuri l-au pus, deşi el nu a cerut-o. Nefiind microbistă şi nici măcar sportivă, nu mi-aş fi dat seama de importanţa unor astfel de eroi pentru oamenii care cred în ei, dacă nu aş fi văzut astfel de întâmplări. Mi-au dat lacrimile atunci, la fel cum am făcut acum câţiva ani, când Novak Djokovic l-a chemat alături de el, pe bancă, pe băiatul de mingi care îl proteja de ploaie ţinându-i umbrela deasupra capului şi şi-a împărţit sucul cu el. Mai ştie cineva dacă în acel meci a învins Djokovici? Nu cred. Dar cu siguranţă şi-a căpătat încă mulţi fani în acea zi. Şi mulţi copii au înţeles că poţi fi mare cu adevărat doar dacă eşti atent la cei mai mici decât tine.

Azi am avut din nou norocul să văd o astfel de scenă uriaşă prin semnificaţia ei. De-abia începuse, de câteva secunde, cursa de Formula 1 din Spania, ambii piloţi Ferrari atacau cu curaj şi inspiraţie prima poziţie, când maşina lui Kimi Räikkönen a fost făcută sandviş între alte două şi a trebuit să iasă din cursă. Am ridicat capul să mă uit la televizor, curioasă să văd faza ghinionistă, şi atunci l-am văzut pe el: puştiul care plângea. Un copil blond, în jur de şase ani, probabil, îmbrăcat în echipament complet Ferrari şi cu căşti de protecţie împotriva sunetului. Plângea în hohote pentru că cel pe care îl susţinea fusese nevoit să abandoneze după nici un minut. Şi iar mi-au dat şi mie lacrimile, când mi-am închipuit câtă emoţie fusese strânsă în inimioara acelui băieţel, în aşteptarea marelui eveniment la care urma să participe (sunt foarte scumpe biletele la o cursă de F1, nu e ceva ce îţi permiţi să faci des) şi câtă dezamăgire că tocmai idolului său i se întâmplase un astfel de ghinion.

L-au mai filmat de câteva ori pe băieţel în tribune. Norocosul cameraman care a surprins momentul a fost cu siguranţă conştient de valoarea lui, era clar că acea imagine urma să înconjoare pământul. Apoi a părut să îl uite pe copilaş pentru ceva vreme, când deodată îl aud pe bărbatu-meu chemându-mă, emoţionat şi el, să mă uit la televizor: puştiul blond poza fotografilor de lângă umărul lui Kimi, cu o şapcă nouă pe cap, un ecuson de acces la gât şi nici urmă de lacrimi pe faţă. Un mare zâmbet, alături de idolul lui:

(sursa foto: aici)

Şi atunci am înţeles de ce are Kimi atâţia fani, deşi este un tocsun necarismatic şi cu toane, care evită să dea interviuri (sau care, atunci când i se pun întrebări aiurea, nu se sfieşte să răspundă pe măsură), care a câştigat un singur campionat în F1, acum zece ani, şi care îşi strânge jucăriile şi o ia la picior aiurea pe câmp dacă păţeşte un accident stupid în timpul unei curse (iar asta i se întâmplă des). Nu ştiu dacă el a fost cel care a avut ideea ca acel copil să fie invitat la standurile Ferrari pentru a fi consolat, dar ştiu că el a fost cel care s-a coborât în genunchi lângă el, pentru a-i oferi băieţelului ceea ce, sunt sigură, va fi pentru multă vreme momentul vieţii lui. Pentru că numai marii campioni îşi permit luxul să stea în genunchi în faţa publicului lor şi să continue să pară, totuşi, uriaşi.

Anunțuri

2 gânduri despre „Micul erou mare

  1. Ce-mi place ca ai scris despre acest subiect! Zilnic imi ofera cei mici ocazii nenumarate sa le vorbesc despre el…. Asa ca il voi printa si diseara va fi lectura obligatorie pentru cel mare 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s