Mâncărurile uitate ale copilăriei

„Tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac”.

Spun des lucrul ăsta, şi îl aud des în jurul meu, în special în apropierea weekendurilor, când femeile au mai mult timp pentru bucătărie. Chiar şi acum, când scriu, îmi dau seama că nu am poftă de mai nimic din ceea ce aş putea pregăti din conţinutul frigiderului meu – pui, porc, miel, brânză, ouă, verdeţuri… Nu s-ar putea zice că am frigiderul gol şi totuşi…

Şi îmi aduc aminte cât de simplă era viaţa pe vremea copilăriei mele, acum 30-40 de ani, când nu se găsea poate nici a suta parte din materiile prime disponibile acum. Mama făcea doar puţine feluri de mâncare, niciunul prea complex, dar toate cu un gust perfect. Şi nu mă plictiseam niciodată de ele.

În primul rând, erau multe ouă în meniul nostru. Oul fiert de la micul dejun, oul prăjit ocazional la vreun prânz, oul şodou din weekendurile de vară, când găinile noastre erau mai productive.

Apoi era multă carne de pui. Supa de pui cu tăiţei făcuţi de mama în casă. Părţile mele de pui preferate, exclusiv în castronelul meu: pipoţica, inimioara, târţiţa. Bleah acum, numai când aud cuvântul!

La felul doi, rasolul de găină – carnea fiartă, morcovul şi cartoful scoase din supă, servite stropite cu puţin ulei şi zeamă de lămâie. Sau grătarul, preponderent de pui. Uneori vită sau peşte, în special pentru tata, căruia îi plăceau şi capetele peştilor. Le scobea ochii şi le sugea creierul, cu o mişcare ce mă îngreţoşa şi atunci, şi acum, în amintire. Deşi am auzit că e delicios capul de peşte.

Amintirea memorabilă a bucăţilor de porc prăjite în ulei de zugravii angajaţi de tata. Nu mâncasem niciodată aşa ceva (prea nesănătos pentru familia noastră, probabil) şi presupun că uimirea mea la descoperirea acelui gust divin le-a părut şi ea uimitoare ţiganilor care mă invitaseră să gust din tigaia la lor. O singură dată am regăsit acel gust, acum vreun an, în atelierul unor instalatori din cartier. Mă dusesem să caut un reparator de robinete şi am găsit o madlenă a fericirii absolute. Reparatorul s-a dovedit un escroc mai târziu, nu-l recomand.

La gustarea de după-amiază, coltuc cu brânză. Un colţ de pâine proaspătă scobit de miez, în care înghesuiam o bucată de brânză fărâmiţită. Pâinea era pe cartelă atunci, o apreciam cu totul altfel după ce stăteam uneori şi cu orele la coadă după ea. Friganele. Sau chiar pâine prăjită în ulei, presărată cu zahăr – până şi pe asta mi-o amintesc extraordinară.

Scovergi uneori, sau floricele de porumb pentru coacerea cărora ajungea să mă doară mâna învârtind la cilindrul de metal cu manivelă făurit de tata în atelierul lui din subsolul casei. Poc, poc, poc-poc-poc, poc…

Iar cina… Ceaiul de tei sorbit din bucata de covrig înmuiată în cană, alături de bucăţile de telemea sărată, al cărei gust rareori îl mai pot regăsi astăzi la piaţă. Sau macaroane cu brânză.

Mămăliguţa cu lapte, când nu era brânză.

Sau tăiţeii cu lapte.

Sau grişul cu lapte.

Sau orezul cu lapte. Îmi plăcea mult laptele, am mers cu o sticlă plină la şcoală până, hăt, în gimnaziu. Şi cu biberon în vârf, nu aveam nicio jenă să beau confortabil, şi nici nu îmi aduc aminte să fi râs vreun coleg de mine.

Rar de tot, la noi în casă se făceau cartofi prăjiţi. Atât de rar, încât îmi amintesc şi acum seara de sâmbătă în care m-am aşezat în faţa televizorului, pe întuneric, cu un castron plin în poală, aşteptând să înceapă un serial nou: Rădăcini. Cartofi prăjiţi şi Kunta Kinte – o asociere preţioasă în memoria mea.

Şi mai rar decât cartofii prăjiţi: Pepsi, salam de Sibiu, mandarine. Muşchiul ţigănesc fript pe jăraticul de lemne, în soba de teracotă din dormitor. Toate au rămas preferatele mele şi acum, deşi savoarea lor s-a pierdut cu timpul.

Şi să nu uit dulciurile. Nu foarte multe nici ele, nici rafinate, dar fantastice. Bezele, fursecuri, prăjitură Figaro, uscăţele. Cremă de zahăr ars, boule-de-neige, plăcintă cu mere. Spuma de căpşuni, demodata minune a copilăriei mele. Eu culegeam căpşunile, de sub frunzele care se întindeau de la an la an, luând uşor în stăpânire cam toată curtea.

Mai erau dulceaţă, peltea şi şerbet, când veneau musafiri. Pe unii îi suspectez că veneau special pentru dulceaţa mamei, de la cireşul pietros din curte.

Suc de trandafiri tot din curte, vin de portocale făcut de bunicul meu adoptat, cu mare efort, pentru că citricele nu se găseau chiar pe toate drumurile pe atunci. Mai făcea şi vin de soc, vin de smochine… Aici amintirile mele sunt mai mult olfactive, pentru că vârsta îmi limita dreptul la degustare. Şi mama. Deşi tot mama era cea care mă îmbia cu o gură de ţuică (îi improvizase tata şi un mic alambic, de pus pe aragaz, pentru producţia internă de ţuică din gutuiul nostru): „Pentru poftă de mâncare”. Ţuica nu îmi plăcea, şi nu îmi place nici acum. În schimb, scurgeam cu mare pasiune paharele de vin alb rămase nebăute în urma musafirilor, de preferinţă cu ajutorul grisinelor. Nu cred că există copil de pe vremea mea să nu fi supt vin cu grisina. Şi nu cred că am ajuns toţi alcoolici, aşa cum ne speriau părinţii când ne prindeau în flagrant. Ba chiar nici măcar nu îmi place şpriţul acum, prefer vinul roşu sec atunci când beau, rar, câte un pahar.

Posibil să mai fi fost câteva feluri de mâncare repetitive în arsenalul mamei mele. Da, chiar, am uitat de budinca cu brânză, cum am putut uita de ea? Şi de musacaua de cartofi, a cărei reţetă o moştenise de la bunicii ei greci. Dar nu cred că au fost mult mai multe. Erau vremuri simple, cu mâncare simplă şi cu viaţă simplă. Acum totul e complicat. Apropo, tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac…

Anunțuri

11 gânduri despre „Mâncărurile uitate ale copilăriei

    • Eu cred ca exista idei care zboara prin jurul nostru si uneori le prindem mai multi deodata. In ultimele saptamani, am citit numai articole la care am drafturi si de luni bune. Iar eu citesc regulat doar trei-patru bloguri, nici nu vreau sa ma gandesc cat de repetitiva oi fi fata de restul sutelor care se scriu 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  1. Incă o amintire uitată: salam prăjit. Cu o frecvenţă bianuală, probabil, cumpăram salam şi prăjeam felii în tigaie. Probabil că ceva mai nesănătos de atât e greu de găsit pe lumea asta :-)))

    Apreciază

  2. Snitelele din parizer.Asta este singura mancare pe care nu am mai gustat-o niciodata.Dar imi amintesc exact cum facea mama snitele din parizer si ni le servea cu piure.Poate si pentru ca imi placeau si primeam foarte rar.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Eu imi amintesc de mult mai multe, ca de exemplu pilaful de orez cu carne de vita sau pui, salata orientala (cartofi,ou si ceapa), cartofii frantuzesti, ficatel de pui prajit,tocanita de pipote,inimioare si ficalei de pui,tocanita de pui cu melcisori (paste) tocanita de ciuperci (in special ciuciuleti,cum se numeau pe la noi,ciupecutele acelea micute), ciuperci cu maioneza, salata de vinete cu maioneza,conopida cu maioneza, salata de icre, ghiceviul de legume,piureul de spanac cu ochiuri,ciorbele de salata, pastai,cartofi cu afumatura,fasole boabe,mancarea de mazare sau de pastai,uneori facuta cu salam,in loc de carne,dovlecei pane,fasole batuta,gulas cu galuste sau cartofi. Si multe altele pe care le mai gatesc si azi cu placere.Ca si dulciuri erau: checul,prajiturile cu visine,cu prune,cu mere,salamul de biscuiti,prajitura cu foi Lica umpluta cu nuci si zahar caramel,cremesul( in Ardeal asa se numea), eclerele,nucile,piersicile si fursecurile,tot felul de torturi. Erau multe feluri de mancare si acum 30-40 de ani.
    Poate ti-am dat ceva idei de mancaruri.

    Apreciat de 1 persoană

    • Doamne, cat se putea manca la voi in casa! Si, mai ales si mai ales, cata memorie poti sa ai! 🙂 Sunt, intr-adevar, cateva lucruri pe care le facea si mama. De ex., sigur ca facea pilaf, dar nu ma omoram eu dupa el. Sau salata orientala, sau dovlecei pane (cu mujdei), sau prajitura cu visine… dar cam atat, cred. Ce inseamna „pe la noi”? Ca de unele mancaruri din lista ta nici nu am auzit macar.

      Apreciază

      • Nu se manca mult cantitativ,dar diversificat. In zona Ardealului, Cluj-Alba. Si mi-am adus aminte si de mancarurile cu carne tocata: chiftele,chiftelute marinate,varza a la Cluj, varza calita cu carne,carnati sau cu taitei facuti in casa si taiati patratele.
        Am memorie buna pentru ca mai gatesc si azi multe din mancarurile copilarie,chiar daca acum mult mai rar unele dintre ele.
        Unele dintre ele le mancam doar la bunici,dar cu timpul am inceput sa le fac si eu dupa ani de zile.Ca de exemplu pastele cu varza calita (una din mancarurile mele preferate) si sosul de visine cu piure de cartofi.

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s