O Balenă Roz / se legăna / pe o pânză de păianjen…

M-am trezit cu ştirea atentatului de la Manchester la radio. Au devenit atât de dese încât parcă nu mai şochează într-atât de tare. Şi totuşi, un stadion plin cu copii?! Pentru că nu era vreun concert de-al lui Engelbert Humperdinck, să fie sala plină de bătrânei de-un leat cu el – şi nici atunci, desigur, nu ar fi în niciun caz justificată crima. Dar să ucizi copii care cu siguranţă nu au avut încă timpul de a greşi esenţial celorlalţi nu poate avea nicio justificare. Ca atunci când a fost atacat un loc de joacă dintr-un parc, doar pentru că acolo sărbătoreau Paştele nişte mame creştine cu copii mici, iar atacatorul credea că tot Pământul ăsta trebuie să fie musulman, ca el (şi probabil va fi, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat), de parcă pe acei copii îi întrebase cineva la naştere dacă vor să fie aruncaţi în cristelniţă. Şaizeci de morţi au fost atunci, în Pakistan, mame şi copii cu toţii. Azi-noapte au fost „doar” 22, la concertul Arianei Grande, probabil tot tineri. Ca şi la concertul de la Paris. Ca şi…

Şi uite-aşa ajungem să ţinem răbojuri tragice. Să transformăm vieţi distruse în statistici. Să comparăm ororile între ele. Aproape numai despre Manchester s-a vorbit la televiziunile de ştiri, de dimineaţă încoace. Ba mai mult, una dintre ele s-a apucat să facă şi un fel de rezumat, aşa, cu liniuţă, al atacurilor similare, cele cu atentatori sinucigaşi care şi-au meşterit singurei arma terorii, din câteva bucăţi de plastilină, praf de puşcă şi multe cuie – ca să facă mult rău. Iar eu mă întreb dacă foloseşte cuiva această mediatizare a crimei, această publicitate, la urma urmei, care li se face unor cretini absolut, această răspândire a veştii că nişte troglodiţi au repurtat încă o victorie împotriva umanităţii, în inocenţa şi diversitatea ei.

Pe de o parte, pare un drept al cetăţenilor să fie informaţi asupra a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Pe de alta, o astfel de ştire ajută la întreţinerea terorii. Pe de o parte, aş vrea să ştiu că sunt în pericol dacă mă duc pe un stadion. Pe de alta, la ce-mi foloseşte să nu mai îndrăznesc să mă duc pe un stadion? Ca să nu mai vorbesc despre faptul că teroriştii  în devenire se inspiră din ceea ce văd şi aud de la alţii – şi aici nu mă refer numai la buletinele de ştiri, ci şi la filmele artistice hollywoodiene de acţiune, care par să îşi fi propus scopul clar de a da idei dezaxaţilor. Prima dată când am văzut imaginea unui avion intrând deliberat în turnurile gemene din New York a fost într-un film american făcut cu mult înainte de 11 septembrie 2001. Şi n-a fost singurul cu subiect similar, am citit că, în momentul atentatelor de la World Trade Center, erau în lucru şapte filme asemănătoare, a căror producţie a fost oprită…

Revenind strict la problema ştirilor, dilema cea mai mare dintre toate este în ce măsură un copil poate fi afectat de ele. Pentru că nu ai cum, efectiv, să îl creşti într-un turn de fildeş în care să nu răzbată nici cel mai mic ecou al zbuciumului exterior. Dacă nu ai televizor, aude la radio, dacă nu ai nici radio, aude la şcoală, în parc, pe stradă. Cât de tare îl doare? Cât de tare îl sperie? Sau… oare nu cumva… un copil este mai tare decât ne este nouă teamă? Oare nu cumva tocmai protejându-l îi facem şi mai rău, pentru că el are încă protecţia naturală a optimismului şi îi este util să afle de pericolele lumii pentru a fi capabil să le înfrunte?

În aceeaşi ordine de idei, acum câteva săptămâni se vorbea peste tot de un alt lucru abominabil: celebrul joc cu Balena Albastră. Au fost păreri pro şi contra mediatizării cazurilor de suicid aparent legate de provocările acelea de pe internet. Le dăm idei copiilor şi facem publicitate jocului versus e bine ca cei mici să fie informaţi şi e bine să ştie că pot discuta cu adulţii despre problemele lor. M-a întrebat şi Luna ce este cu balena aia. Şi, după un răgaz de gândire, m-am hotărât să îi spun adevărul, aşa cum fac aproape fără excepţie. A devenit brusc serioasă şi mi-a spus cu un ton trist:

– Dar e o prostie, mama…

Am mai discutat un pic pe subiectul acesta, să mă asigur că suntem de acord că e o prostie uriaşă să îţi iei viaţa, indiferent din ce motiv, apoi nu am mai auzit nimic despre balene pentru o vreme. Până într-o zi când, pe drumul de întoarcere de la şcoală, mi-a povestit teribil de entuziasmată:

– Mama, ştii că la noi la şcoală se joacă „Balena Roz”?

Am îngheţat. Oare ce le-o mai fi dat prin cap drăcuşorilor ăştia mici? Cât de tare am greşit pentru că am vorbit, iar, deschis despre lucruri nepotrivite cu vârsta fiică-mii?

– Şi cum e jocul ăsta?, am întrebat-o eu cu inima la gât.

– Păi e exact invers decât prostia aia cu Balena Albastră. Adică aici ai de făcut numai sarcini bune. A fost foarte distractiv.

Şi atunci, pentru a câta oară, am făcut o plecăciune imaginară în faţa priceperii copilului meu de a învinge răul cu armele blândeţii, bucuriei şi ale jocului. Şi m-am bucurat că nu am făcut greşeala de a-i subestima puterea de înţelegere, aşa cum, de cele mai multe ori, suntem tentaţi să facem, ca adulţi. Cheia viitorului nostru este la cei ce sunt copii acum, iar eu am impresia, chiar prin ceaţa terorii care ne înconjoară, că ea este pe mâini bune.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s