Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.

Anunțuri

15 gânduri despre „Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

  1. Sa stii ca la Filip se schimba invatatoarea in fiecare an, si copiii sunt ok cu asta. Dar, daaaar, nu se schimba puf-pam-poc. Au cateva intalniri de acomodare, se duc in clasa noua de cateva ori, e un proces. Pt care nu e nevoie de studii la harvard si cine stie ce filozofeli, ci doar un pic de gandire si consideratie fata de copilasi. Poate daca explici scolii, o sa faca ceva

    Apreciat de 1 persoană

    • Stiu ca sunt multe sisteme in care se practica schimbarea anuala a invatatoarei, iar asta a fost unul dintre motivele pentru care nu m-am jenat sa o mut pe Luna de la o clasa la alta de doua ori, deja.
      A fost foarte emotionanta despartirea de invatatoarea aceasta buna. Nu s-a facut brusc, dar nici nu a fost timp de gasit inlocuitor in prealabil, acum se fac interviuri, pe perioada vacantei. Despartirea a fost cu cadouri, amintiri, lacrimi… Asta este, ne pare rau tuturor, dar ii si dorim sa se duca la mai bine acolo unde a plecat, cum e si normal 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  2. Of, ce pacat. SI la noi in scoala a fost o perioada cand se schimbau, destul de mult, profesorii. In ultimul timp, parca s-au mai stabilizat lucrurile. Noi am avut noroc: 5 ani impreuna cu aceeasi invatatoare. Pt gimnaziu vad ca o parte din profesori au deja cativa ani vechime in scoala… am sperante sa fie ok.

    Bafta, chiar daca nu e usor, va doresc sa fie o schimbare cu noroc!

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc. Da, si eu cred ca e buna stabilitatea la varste mici, dar dupa cum spuneam si la comentariul precedent, nu o consider indispensabila. Adica prefer sa nu ramana in sfera de influenta a unei persoane nocive, doar de dragul de a nu-i rupe continuitatea copilului…
      Deci ramaneti la privat si intr-a cincea? Nu e prea costisitor?

      Apreciază

      • Suntem foarte multumiti de clasa noastra (copii si parinti), chiar am avut noroc din punctul asta de vedere. Tudor si-a facut prieteni buni, parca pe zi ce trece sunt mai uniti in clasa. Iar doamna diriginta este una din profesoarele lor preferate.

        In plus, as avea temeri referioare la acomodarea copilului in alt mediu, asa cum vad ca au evoluat lucrurile la el, chiar cred ca i-ar fi foarte greu sa se obisnuiasca (aici fac o multime de activitati conexe care ii plac foarte mult… gen proiecte si alte asemenea). Profesorii sunt ok, avem si prima confirmare ca isi fac treaba bine (notele la evaluare ale copiilor care au absovit anul acesta). Sunt mai multe avantaje decat lucruri care mai necesita imbunatatire.

        La noi, taxa nu a crescut foarte mult fata de ciclu primar, fiind o clasa numeroasa, am primit si un mic discount… una peste alta, ne-am facut calculele si credem ca o putem sustine inca 4 ani.

        Apreciat de 1 persoană

  3. Oare de ce profesorii sunt mai draguti la privat?! Eu am predat disciplinele socio-umane vreme de patru ani (la stat). Primii doi ani au fost minunati, am dat definitivatul si am devenit sigura ca asta vreau sa fac in viitor. Dupa urmatorii doi ani m-am razgandit. Este foarte greu, mai ales daca ai o familie de care trebuie sa te ingrijesti. Nu exista timp liber, permanent ai de ,,facut” tot felul de hartii, hartii care nu folosesc la nimic, dovezi… Nici macar timp pentru a gandi lectiile nu ai. Faptul ca va trebui sa imi ignor copilasul, sa-mi neglijez sotul, casa, chiar si elevii pe mine ma determina sa renunt.

    Apreciază

  4. Iti dau un exemplu concret: am fost mustrata in consiliul profesoral pentru ca nu am dus planul de remediere a situatiei scolare pentru un elev care s-a retras dupa primul semestru. Mi s-a zis ca el s-a retras, dar eu trebuie sa elaborez o planificare prin care sa demonstrez ca pot sa-l ajut sa-si imbunatateasca situatia scolara. Nu e oare asta o ineptie? (Si da…am facut hartoaga cu pricina, in cele din urma. Am pierdut timp pretios, timp pe care il puteam folosi pentru a gandi si pregati o activitate.) Cam asa stau treburile in sistem.

    Apreciază

    • Am citit toate comentariile tale si da, sunt constienta ca asa se intampla. Birocratia este uriasa nu numai in invatamant, dar aici este in cea mai mare masura nejustificata. Este unul dintre motivele pentru care nu m-am incumetat eu sa intru in sistem, desi as fi avut ceva calitati pedagogice, cred. Nu ma vedeam rezistand la toate ineptiile alea, si aici ma refer inclusiv la sistemul cu inspectii, examene, grade etc.
      Dar asta nu scuza, din pacate, atitudinea odioasa pe care o au adultii din scoli fata de copii (sau cel putin multi din fosta noastra scoala, ca sa nu-mi mai sara nimeni in cap ca generalizez). Si nici faptul ca ei intretin acest sistem, cu birocratie, lucruri aberante, manuale proaste, coruptie, programe prost gandire etc. etc. Nu neaparat ministrii sau presedintii sunt vinovatii pentru asta, ci „pietrele de temelie” ale sistemului, functionarii imuabili, de zeci de ani, din ministere si inspectorate, directorasii de scoli lipiti de scaunele lor pe criterii politice, sindicatele cu interese personale si, in ultima instanta, toti cei care, din varii motive, nu indraznesc sa se revolte, sa faca ei altceva, sa refuze sa intretina aceasta plaga ce ne mananca viitorul… Hai ca m-am enervat (iar) 😉

      Apreciază

  5. Pentru ca am atins (iar) cateva coarde sensibile, desi clar nu asta am intentionat, o sa mai pun si aici trimiteri la doua dintre articolele mele mai vechi. Cei care nu cunosc toata povestea isi pot face o idee asupra lucrurilor intalnite in acei doi ani de la scoala de Stat de care am fugit. Adaugati un zero sau doua la situatiile descrise aici si poate atunci intelegeti inversunarea mea…
    Deci avem clasa zero:
    https://mamaalunitza.wordpress.com/2015/05/28/ana-are-multe-mere-eu-am-unul-singur/
    si clasa intai:
    https://mamaalunitza.wordpress.com/2016/12/21/copiii-ne-iarta-acum-dar-ranile-le-raman/

    Apreciază

  6. Mai e o problema, in afara de lipsa de tact pedagogic. In anumite judete se cere adeverinta de la psiholog, in altele de la psihiatru…din care trebuie sa reiasa ca esti apt pentru a lucra in invatamant. Hartia se cere, hartia se scoate usor, mult prea usor! Sunt foarte multe persoane cu probleme psihice care lucreaza in sistem. Nu e de ras, nu e de condamnat, fiecare dintre noi poate sa ajunga in situatia asta, dar (dupa parerea mea) oamenii acestia trebuie sa-si rezolve problemele inainte de a se inscrie la examenul de titularizare. Deci chestiunea e complicata. Toata lumea trebuie sa-si faca datoria. In general, eu am consideratie pentru profesori pentru ca stiu ce e acela examen, stiu ce e aceea sedinta publica, stiu ca acasa te ingropi in hartii, stiu ca nu ai weekend-uri ori momente de relaxare pentru ca tezele, lucrarile, portofoliile elevilor nu se corecteaza singure etc. Sunt multe de zis.

    Apreciază

  7. Multumesc, Mama Alunita pentru acest articol deosebit de instructiv, mai ales pentru noi, cadrele didactice. O sa aplic si eu exercitiul cu manechinele din carton la inceputul anului scolar, in prima sedinta cu parintii. Sper sa ma descurc. In alta ordine de idei, sa stii ca nu toate invatatoarele sunt cum ai scris mai sus… Pot sa presupun doar ca stati in Bucuresti si copilul s-a aflat intr-o scoala de stat din Capitala. Pana acum nu am auzit decat lucruri negative despre scolile din Bucuresti, dar sa stii ca scolile de la tara nu sunt chiar asa. Avem aici invatatoare bune, dedicate, profesori instruiti, calzi si afectuosi cu copiii, iar copiii vin cu drag la scoala. Acum 3 ani, cand a venit ARACIP-ul la noi, elevii au fost supusi unui chestionar in care erau rugati sa scrie care sunt profesorii lor preferati si materiile preferate. Dupa ce le-au completat (raspunsurile lor au fost confidentiale si anonime, utilizate doar pentru statistici, nu pentru a pune la zid pe cineva), am fost chemati eu si profesorul de matematica (un domn pensionar extraordinar de dedicat si iubit la noi in comunitate). Inspectorii ARACIP erau absolut uimiti de faptul ca romana si matematica iesisera pe primul loc in preferintele elevilor cu o majoritate covarsitoare. Pur si simplu nu le venea sa creada, mai ales ca in toate celelalte scoli in care fusesera, voturile elevilor mersesera spre materii precum sport, muzica, arte. Nu am scris acest lucru ca sa ma laud, ci doar ca sa-ti arat ca exista si oameni care-si fac treaba la catedra, fara sa eticheteze, sa injure sau sa bata copiii ori sa-i agreseze emotional. Se poate invata si din placere si STIU sigur ca exista multi astfel de profesori, respectiv invatatori.
    Poate ca Luna nu a avut noroc…
    In rest, va doresc numai bine in anul scolar urmator si ador sa te citesc, sa ma bucur de postarile voastre dragute din care am mereu ceva de invatat.

    Apreciază

    • Si eu multumesc pentru raspunsul foarte elaborat 🙂
      Da, e vorba de o scoala foarte cautata din Bucuresti. Si da, am auzit si eu ca exista cadre didactice care isi respecta profesia si elevii, ba chiar si cunosc unele, personal sau din reteaua mea sociala. Dar nu i-am intalnit in scoala fiica-mii. Iar povesti asemanatoare mai degraba cu a mea stiu si din alte orase, din pacate. Cum ar fi de la Giurgiu, unde m-am gandit ca m-as putea intoarce, in caz ca gasesc o invatatoare ideala, doar pentru binele copilului. Dar nu am gasit. Chiar am ramas cu impresia ca in orasele mici e si mai rau, mai ales la nivel de aranjamente pe clase „bune” si „rele”, si de cotizatii pentru cadourile doamnelor – cu cat e clasa mai „buna”, cu atat se plateste mai mult. Si nici la tara lucrurile nu stau prea bine, ba chiar as zice ca nu stau deloc, in conditiile in care posturile de cadre didactice ajung sa fie ocupate de persoane fara pregatire de profil, doar pentru ca trebuie sa le ocupe cineva; persoane care mai apoi numai carte nu fac, si trag chiulul mai abitir decat elevii.
      Deci ori am eu un ghinion teribil de aud numai de astfel de povesti, de la aproape toate persoanele cu care vorbesc, ori situatia este mult mai grava decat sunteti dv. constienta.
      Numai bine si dv.! Si mi-ar placea sa reveniti cu comentarii pozitive, cand simtiti nevoia, poate ca imi mai indulcesc viziunea asupra invatamantului romanesc.

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s