Jurnal de Europa. Partea a doua

Obiectivul principal al escapadei noastre europene începute aici a fost cursa de Formula 1 din Belgia. Bărbatu-meu este microbist, fan Ferrari, iar circuitul de la Spa Francorchamps este considerat cel mai frumos de pe continentul nostru. Doar aşa l-am putut tenta să accepte ideea de a sta cu zilele în maşină, pe drum (eu am dezvoltat o fobie de avion la un moment dat), în loc să zacă la soare pe vreo plajă oarecare, aşa cum am făcut în ultimii prea mulţi ani. Şi mie îmi plac plajele, şi mie mi-era dor de peisajele Greciei, dar mai mult îmi doream să văd locuri noi şi variate, să îi arăt Lunei cum se trăieşte în alte ţări şi să ne îmbogăţim spiritual cu un pic de turism cultural. Aşa că am brodat pe lângă traseul de bază opriri semnificative, în care să vedem câte ceva pe gustul fiecăruia. Ne-a luat destul de mult timp să cădem de acord asupra opririlor, pentru că gusturile noastre nu coincid mai deloc. Apoi am încercat să cuprindem în circuitul nostru şi o mică oprire la mare, în Normandia, dar ne-am dat seama că ar fi un ocol uriaş, care ne-ar întârzia foarte mult. Iar cea mai mare problemă a fost să o convingem pe Luna că şi Parisul ar însemna o mare abatere de la drumul nostru. Are o adevărată pasiune pentru acel oraş şi tot speră să ajungă acolo, mai ales că urma să trecem prin Franţa. Când am anunţat-o că acest lucru nu se va întâmpla, totuşi, pentru că ar fi însemnat cel puţin două zile în plus şi costuri prea mari, a protestat hotărât:

– Nu!!!! Am deja OPT ani şi nu am văzut Parisul!

O să las necomentată această replică…

Cu greu i-am cumpărat bunăvoinţa (şi cu promisiunea unei zile într-un mare parc de distracţii) şi am reuşit să tăiem capitala Franţei din traseu.

Aşa se face că până la urmă ne-am jucat, pardon, ne-am oprit mai întâi în Ungaria:Aici am avut foarte plăcuta surpriză de a descoperi un boutique hotel şic şi primitor, aproape de ieşirea din autostradă, cu vreo 40 de kilometri înainte de Budapesta. Cu o cameră uriaşă şi confortabilă, o curte îngrijită, cu piscină, şi cel mai variat mic dejun pe care l-am văzut vreodată, hotelul Krisztina chiar este o idee foarte bună de escală pentru cei aflaţi la drum lung. Noi l-am găsit pe Booking aici.

Apoi ne-am jucat, iar pardon, ne-am oprit în Germania, la München:

Vizita la muzeul BMW

Aici ne-am răsfăţat cu o duminică superbă în parcul Olympia. După vreo oră, două, petrecută în sanctuarul BMW, am intrat în muzeul SeaLife, unde o nefericită tragere la sorţi m-a desemnat pe mine drept însoţitor al fiică-mii la văzut peşti, meduze şi alte fiinţe cam scârboase pentru gustul meu. Am urcat în turnul Olympia, la aproape 200 de metri – ceea ce a fost o extrem de mare realizare pentru mine şi frica mea de înălţimi:

Apoi ne-am jucat am făcut artă, pe păşunea amenajată în acest scop în parc:

Sculptură în lemn…

 Graffiti

 Pictură à la Jackson Pollock (doar metoda, adică)

Ultimele „obiective turistice de mare interes” pe care le-am bifat în acea după-amiază au fost acesta:şi mini Walk of Fame-ul din parc, cu amprentele multor vedete internaţionale, în special din muzică, unde mi-a făcut plăcere să dau cumva mâna (sau piciorul, depinde cum privim problema) cu dragii mei de la Rammstein, care aveau cea mai veselă bucăţică de asfalt din zonă:

Aş mai fi vrut să intru şi la o expoziţie de street art deschisă atunci în parc (Magic City, 66 de artişti din 20 de ţări), dar am renunţat după ce am realizat că suntem frânţi, şi că ar fi trebuit să stau la o coadă uriaşă la intrare, şi că eram singura din familie care îşi dorea să vadă expoziţia… Deci ne-am întors pentru odihnă la hotel.

Şi hotelul din München a fost surprinzător de bun. De fapt, cred că a fost cel mai corect hotel din excursia noastră, oferindu-ne fix ceea ce trebuie să ofere un hotel de trecere: confort. Camera nu era mare, dar era perfect gândită încât să le ai pe toate la dispoziţie („Mama, wow, avem şi container!”, s-a extaziat Luna la vederea micului seif de valori din dulap), patul era taman bun, baia perfect curată şi funcţională, micul dejun bogat, preţul nu foarte mare… Ce mai, treabă nemţească! Hotelul face parte dintr-un lanţ nou şi destul de agresiv pe piaţă, Leonardo, despre care cred că vom mai auzi pe viitor, la apetitul cu care înghite hotelaşe mici şi le transformă după standardul său. Au deja peste o sută de hoteluri prin Europa şi se pare că au şi o altă direcţie de dezvoltare în plan: hotelurile pentru tineri în căutare de distracţie. Adică fix inversul unui hotel clasic, în care tot ce îţi doreşti este să te poţi odihni la orice oră. Aici se vor găsi cluburi, restaurante şi discoteci la dispoziţia oaspeţilor, care abia după ce vor fi obosit zdravăn de la atât zbânţuială se vor putea duce în camerele lor pentru somn. Sau mai probabil pentru cu totul altceva. Treaba lor 😉

Dar să ne întoarcem la sejurul nostru de familie serioasă, de părinţi pre-seniori cu copil pre-adolescent. Ca să încheiem acea duminică plină, am ieşit în centrul vechi al oraşului. Or acolo s-a cam schimbat treaba. Eu, una, am avut impresia că am ajuns în plină invazie musulmană, dat fiind că foarte, foarte mulţi dintre oamenii pe care i-am văzut plimbându-se agale pe străzi sau stând pur şi simplu pe bănci să se uite la lume purtau costume specifice. Şi oricât de deschisă la minte mă pretind a fi, când vine vorba de religie şi de excesele ei devin rapid opacă. Aşa că voi spune doar atât, pentru că nu e momentul pentru polemici acum: nu mi-a plăcut şi nu m-am simţit deloc bine în acel loc. Şi nu am ştiut cum să fug mai repede de acolo. Noroc cu atracţiile întâlnite la tot pasul, că mi-au mai redat buna dispoziţie – comediantul stradal care ne-a făcut să râdem cu poftă, improvizând genial timp de vreun sfert de oră lângă terasa la care ne-am aşezat, o orgă rezonând într-o biserică impresionantă, o trupă de jazz într-un pasaj, care adaptase într-un mod foarte original piese rock binecunoscute, o formaţie camerală care îşi adusese ditamai pianul în mijlocul unei piaţete şi, desigur, „monumentele de artă” împrăştiate mai peste tot, spre delectarea unora dintre noi:

Acestea sunt, de fapt, bucăţelele de amintiri cu care rămânem după orice călătorie. Pentru că ce e rău se estompează la un moment dat sau se transformă în anecdotă bună de amuzat prietenii la petreceri, în timpc ce, în memoria sufletului, păstrăm doar zâmbetele, emoţiile, surprizele, gusturile noi… Iar cele mai multe dintre ele nici măcar nu costă bani.

Va urma.