Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Anunțuri

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s