Omenia este simplă, firească şi de mult uitată

(Avertisment: Povestirea următoare vă poate afecta emoţional, aşa cum şi pe mine m-a afectat şi când am trăit-o, şi când am scris-o. Nu o citiţi, dacă vă ştiţi sensibili. Şi îmi cer scuze, dar eu aveam nevoie să o scriu.)

Una dintre cele mai urâte întâmplări ale vieţii mele, din acelea pe care ştii, pur şi simplu, că nicio terapie din lume nu te va putea face să le uiţi vreodată, s-a petrecut acum douăzeci de ani. Mă întorceam de la Neptun, unde prietenul meu de atunci avusese un concert, spre Mamaia, unde eram cazaţi. Era vreo zece seara şi drumul aproape pustiu. În Eforie Sud, în dreptul acelui gard foarte lung de pe partea dreaptă a drumului, am zărit o maşină oprită pe banda întâi. În timp ce o depăşeam, m-am uitat înspre interior, să aflu de ce naiba se oprise cineva chiar în mijlocul drumului. Şi atunci am zărit tragedia, în lumina aprinsă dinăuntrul acelei maşini: fusese un accident acolo, iar şoferul părea mort, cu capul căzut pe volan. Prietenul meu a continuat să conducă din inerţie (bărbaţii sunt mai uşor de şocat decât femeile), câteva zeci bune de metri, până când am ţipat la el să întoarcă pe loc, să încercăm să ajutăm, dacă se poate.

Doar după ce ne-am oprit lângă maşina fumegândă am zărit-o şi pe cealaltă. Maşina cu care se lovise, un BMW atârnat de acel gard metalic, la vreun metru de pământ, ca un tablou grotesc. Impactul fusese atât de puternic, încât caroseria arăta de parcă fusese prinsă într-o menghină uriaşă, de cimitir de maşini; mai avea doar 20-30 de centimetri grosime şi cumva se agăţase, la mijloc şi cu susul în jos, de vârful unui par din gard. Prin găurile care altădată fuseseră pentru geamuri, se vedeau două braţe, de la cot până la umăr, unul în faţă şi unul în spate – oamenii îşi ţineau probabil coatele relaxat, pe geam, în momentul impactului. Mai târziu aveam să aflu că fuseseră patru oameni în acea maşină. Patru oameni încăpuseră în acei 20-30 de centimetri de tragedie, cu tabla şi scaunele maşinii cu tot. Toţi erau foarte tineri, în jur de douăzeci de ani, iar pe unul dintre ei, un băiat exagerat de zâmbitor şi prietenos, chiar îl cunoşteam, deoarece lucra pentru acelaşi turneu în care eram şi noi: erau angajaţii sponsorului (Philip Morris, cu brandul Marlboro) şi veneau spre Neptun să aducă o geantă cu bani pentru acele concerte. Geantă care nu a mai fost găsită niciodată, de altfel…

După ce ne-am dat seama că nu se mai putea face nimic pentru posesorii acelor mâini atârnate de gard, ne-am îndreptat spre Audi-ul de pe drum. Şoferul era în continuare nemişcat şi părea şi el fără nicio speranţă. Şi despre el am aflat mai târziu, din presă, că nu avusese centura de siguranţă şi că murise în momentul impactului. Degeaba avea o maşină de lux, degeaba i se declanşase airbag-ul la ciocnire, atunci când mergi cu mult peste suta de kilometri pe oră şi te ciocneşti frontal cu altă maşină puternică şi cu viteză mare nu poţi avea pretenţia să scapi nevătămat.

Femeia care se afla alături de şofer avusese centura pusă şi încă trăia. Era şi ea foarte rănită şi ne urmărea cu ochii pe jumătate stinşi cum încercam să îi deschidem uşa blocată. În rest, nu făcea nici ea nicio mişcare şi nu scotea niciun sunet. De altfel, liniştea este cea care m-a mirat cel mai tare atunci, îmi închipuiam că suferinţa este foarte zgomotoasă, aşa cum văzusem eu în filmele-catastrofă sau la înmormântările noastre, cu bocitoare. Dar nu este aşa. O tragedie uriaşă amuţeşte totul în jur. Iar femeia aceea nici măcar nu schiţa vreun efort, cât de mic, pentru a spune ceva. Doar tăcea şi ne fixa cu privirea.

Singura uşă care s-a putut deschide până la urmă a fost una din spate. Între timp, se mai opriseră câteva maşini pe şosea şi mai mulţi bărbaţi trăgeau de zor de fiare, încercând să ajungă la pasagerii de pe banchetă. Erau doi: un băieţel şi o fetiţă. Ea de vreo 12 ani, el cu câţiva ani mai mic. Ea cu creierii împrăştiaţi peste tot, el viu şi şocat, la fel de tăcut ca şi femeia din faţă. Niciunul cu centuri. Şi pentru că îi vedeam oarecum neputincioşi pe acei bărbaţi salvatori, am ieşit în stradă să cer ajutor. Sigur nu judecam corect în acele clipe, pentru că pur şi simplu m-am aşezat în mijlocul benzii celeilalte şi am oprit, cu gesturi ample de agent de circulaţie, un tir. Şoferul se uita către locul accidentului şi m-a observat, în lumina farurilor, destul de târziu, aşa încât a frânat la doar câţiva centimetri în faţa mea. Dar eu nu m-am clintit de acolo – eram convinsă că un şofer de tir are la el o trusă serioasă de scule şi îmi pusesem în cap să îl opresc cu orice preţ.

Aşa era, tiristul avea scule la el şi ni le-a dat, după ce m-a înjurat zdravăn că m-ar fi putut omorî din inconştienţa mea. Dar uşa de la pasagerul din dreapta tot nu s-a putut deschide. Singurul care a fost scos şi întins pe asfalt, la distanţă sigură de maşina care putea exploda oricând (curgea şiroi subţire de combustibil din ea), a fost băieţelul. Părea să aibă coloana vertebrală afectată, pentru că nu mişca deloc, şi era terifiat. Şi atunci s-au adunat ciocănitoarele în jurul său: femeile care au început să îl întrebe cum îl cheamă, câţi ani are, dacă mortul de la volan era tatăl său, dacă muribunda de alături era mama sa, dacă posesoarea creierilor împrăstiaţi fusese sora sa… Am ţipat la ele să tacă şi să dispară de acolo. Apoi am ţipat la tâmpitul care tocmai îşi ducea o ţigară la gură în apropierea rezervorului spart al maşinii. Apoi am ţipat din nou la ciocănitori, care continuau să toace mărunt sufletul bietului băieţel speriat. Apoi au apărut pompierii şi au ţipat ei la noi toţi să plecăm de acolo, să îi lăsăm să îşi facă treaba. Şi dintr-odată s-a umplut locul de maşini de poliţie, şi de Salvare, şi de descarcerare, şi am ştiut că treaba noastră acolo se încheiase. Toată lumea ţipa, doar femeia de pe scaunul din faţă încă îşi rotea tăcută ochii după noi. A doua zi am aflat din presă că a murit şi ea peste noapte.

Nu am fost o eroină în acea seară, nu am salvat pe nimeni atunci. Cine a trebuit să moară a murit, cui i-a fost dat să trăiască a supravieţuit. Cand am ajuns în Mamaia, ne-am prăbuşit într-un bar, împreună cu alţi colegi de trupă care trecuseră şi ei pe lângă micul infern, şi am băut, până spre dimineaţă, whisky cu sticla şi cu genunchii dintr-odată moi. Iar la întoarcerea acasă, maică-mea a bombănit când a trebuit să frece petele de creier de pe blugii prietenului meu. Este foarte gras creierul (cred că e cel mai gras organ al nostru, de altfel), şi pătează. Iar ea a crezut că el fusese neglijent la vreo masă… I-am spus abia după o vreme despre ce fusese vorba, şi s-a înfiorat şi ea. Văzuse ştirea despre accident la televizor şi îl ţinuse minte, pentru că pe vremea aceea buletinele de ştiri nu erau necroloage infinite, ca cele de acum, trebuia să fi fost un accident deosebit de grav ca să fie dat la televizor. Şapte morţi şi un băieţel întreg, dar orfan.

De ce am povestit toate astea acum? Şi de ce nu o să pot uita niciodată acest accident? Pentru că în seara trecută s-a întâmplat acea grozăvie de la metroul din Bucureşti, cu femeia dezechilibrată psihic care a împins o fată în faţa trenului. Am plâns când am văzut imaginile de pe camerele de supraveghere, date în buclă de o televiziune de ştiri. O moarte absurdă, o femeie bolnavă care ucide la întâmplare, o mamă, poate, care nu înţelege de ce tocmai fetiţa ei a fost aleasă de zarurile nemiloase ale vieţii să dispară absolut gratuit. Iar la fel de mult m-a lovit cealaltă ştire, cea conform căreia după accident tânăra a mai supravieţuit câteva minute bune, dar nimeni nu s-a apropiat de ea. Poate că din punct de vedere medical aşa era corect, să fie lăsaţi specialiştii să manipuleze un trup rănit. Dar sufleteşte… Cum poţi să te uiţi la un muribund prin lentila camerei de filmat a mobilului, transmiţând eventual live pe internet marele eveniment la care aveai „norocul” de a fi martor? Cum poţi sta la doar câţiva metri de un om în pragul morţii şi să nu te apleci să îi spui o vorbă de alinare? Să nu îi iei mâna în palma ta şi să îi şopteşti că totul va fi bine, că salvatorii sunt pe drum şi că se va vindeca? Fata aceea a murit nu numai absurd, ci şi foarte, înfricoşător de singură, deşi se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni. Pentru că nimeni de acolo nu s-a aşezat alături de sufletul ei, să îi spună pur şi simplu o vorbă omenească, care să îl călăuzească, cu căldură, spre dincolo. Aşa cum nici eu nu îmi voi putea ierta vreodată că nu m-am priceput să stau alături de femeia de pe locul pasagerului din maşina de la Eforie Sud. Pentru că, oricum, toată agitaţia mea de atunci nu a folosit la nimic. Ar fi trebuit să mă aşez lângă geamul ei şi doar să o privesc, cu grijă, linişte şi iubire. Să ştie că cineva este alături de ea în marea trecere. Că măcar cuiva îi pasă.

Anunțuri

5 gânduri despre „Omenia este simplă, firească şi de mult uitată

  1. Cuiva ii pasa Mama – alunita. N-am trait ce ai trait tu, dar dc Doamne ferește voi trai vreodată, sper sa-mi aduc aminte articolul tau.

    Apreciază

    • Uf, sper sa nu fie niciodata cazul. Dar iti multumesc pentru comentariu, chiar asta am sperat scriind (cu foarte mare greutate) acest articol – sa ne amintim cat mai multi ca este simplu, natural si necesar sa fim oameni. Si ca uneori e de ajuns un gest, o vorba sau o doar o privire pentru a ajuta un seaman.

      Apreciază

  2. Sa stii ca eu am avut parte de omenie. Chiar la metrou.
    Acum doi ani, si eu insarcinata fiind in vreo 3 luni, ma grabeam pe scarile de la Eroii Revolutiei sa prind un metrou, am calcat stramb si mi-am scrantit glezna. M-a sprijinit o doamna care era langa mine si m-a auzit tipand de durere, si m-a rechilibrat pe picioare, dar mi-am dat seama ca nu am cum sa ma mai duc la serviciu si ma pregateam sa urc scarile inapoi, sa-mi sun sotul sa vina sa ma ia. Am urcat un rand de scari si m-am oprit, pentru ca simteam ca mi se face rau de durere. M-am asezat pe treapta de jos, langa balustrada, rucsacul in fata, capul intre genunchi si…mi s-a taiat filmul.
    Cand mi-am revenit erau cateva (4,5?) persoane in jurul meu. Un domn in fata mea deja era la telefon cu 112, si o doamna ma mangaia pe cap. Altcineva mi-a aratat ca imi cazuse telefonul din mana langa scara. Mi-am revenit relativ repede (n-a fost nevoie de 112, toleranta mea e relativ scazuta la durere si sange..) si m-au intrebat daca mai am nevoie de ceva, am sunat sotul, am baut niste apa, am fost ok.
    M-a mirat cata lume a observat si s-a oprit sa ajute, desi eram in fund pe scari, nu am cazut, nu era prea vizibila treaba.
    Iar doamnei care ma mangaia pe cap cand m-am trezit nici nu am reusit cred sa ii multumesc, a plecat repede cand a vazut ca sunt ok. Ma gandeam apoi zilele urmatoare cand treceam prin aceeasi statie, ca ei poate ma recunosc pe mine, dar eu nu am tinut minte nici macar o fata dintre cei opriti atunci.
    Nu stiu ce voiam sa zic de fapt, m-a intristat rau stirea cu fata de ieri. Doar ca printre noi sunt totusi si oameni.

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s