Perle FB 12

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Februarie 2017 (continuare)

– Mama, uite, semăn cu omul ăla care e mereu peste tot şi e îmbrăcat în negru.

– Care om??

– În negru cu dungi. Şi are şi o pălărie neagră.

– ??

– Şi pantofi negri, aşa… eleganţi.

– ??

– Şi e vopsit pe faţă…

– ??

– Şi e mim.

– Ah, ok.

–––––

– Mama, fii atentă, că am un dans nou!
Mă aşteaptă să mă instalez pe canapea, se asigură că beneficiază de toată atenţia mea şi apasă pe butonul de play. Al mp3 player-ului ei. Care e conectat la o pereche de căşti. Care se află pe urechile ei. Deci urmează un dans interesant şi exaltat, dar mut. Fac eforturi să rezist în public, dar pe la minutul 2 o opresc:
– Ştii cum facem? Mâine, pe lumină, reiei numărul ăsta ca să te pot filma. Că acum nu s-ar vedea bine… şi eşti tare drăguţă… şi e păcat să nu păstrăm o astfel de amintire…
Până aici mi-a fost. NU mai rezist şi pufnesc în râsul ăla de mi-l reţin de două minute încoace.
– De ce râzi?, mă întreabă bănuitoare.
Îi văd începutul de dezamăgire în ochişori şi zău dacă pot să o las aşa.
– A fost extraordinar, Luna, o iau eu prin învăluire. O coregrafie excelentă, tu eşti frumuşică foc, te mişti bine… Da’ nu am mai văzut niciodată dans la care să nu se audă muzica.
– Cum să nu se audă?!, se stropşeşte ea. Doar TU nu o auzi! E problema TA!
Şi pleacă ţâfnoasă în camera de alături, să îi danseze căţelului care, spre deosebire de mine, prezintă marele avantaj de a nu putea comenta.

 

Martie 2017

Pe drumul către şcoală, ne întâlnim cu tatăl unui coleg de-al fiică-mii. El şi-a lăsat deja băieţelul la poartă şi se îndreaptă spre serviciu. Suntem pe fugă (nu ştiu cum reuşim să întârziem şi acum, când şcoala e la doi paşi şi începe la, hăt!, nouă dimineaţa), aşa că nu avem timp să îl întrebăm de ce are o cască de motociclist în mână. De obicei veneau cu maşina şi, în plus, ar trebui să aibă două căşti, că doar sunt doi…

La întoarcere, însă, Luna mă lămureşte:

– Ştii, ai avut dreptate: tatăl lui X. chiar a venit cu motocicleta la şcoală! X. era foarte încântat!

– Şi ai aflat şi de ce avea o singură cască?

– Păi da. X. nu avea cască. Pentru că pe el nu l-a urcat pe motocicletă.

Oricât am încercat, nu am reuşit să îmi imaginez cum poate veni la şcoală un tată cu băieţelul său – tatăl pe motocicletă şi băieţelul… pe jos?. Dar nici nu i-am cerut explicaţii suplimentare Lunei. Uneori, mi-e frică să pun prea multe întrebări, pentru că ştiu că voi primi inerent răspunsuri.

–––––

Cină obişnuită, în familie:
– Tata, i-ai zis mai devreme lu’ omul ăla la telefon că s-au scumpit motoarele.
– Mda…
– Cu cât?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, când vedem o fetiţă de opt ani, murdară până la urechi de peşte cu legume (nu vreţi să ştiţi cum mănâncă Luna…) şi întrebând cu un aer serios de preţul motoarelor de bărci, ne prăpădim de râs:
– De ce vrei să ştii?
– Aşa. Cât costă un motor?, se încrâncenează ea şi mai tare.
– Depinde de mai multe lucruri, în primul rând de putere, apoi de marcă…, începe taică-său o explicaţie.
– Păi să zicem marca ZUZUKI, atunci. Cât costă un motor ZUZUKI?

El a vrut, săracu’, să o ia în serios, dar zău dacă s-a putut! :-)))

–––––

Acum câteva zile, ne întorceam de la o petrecere (de copii, desigur), împreună cu prietena fiică-mii. În maşină, veselie mare de tot. Râdeam, povesteam, ascultam radioul, cântam cât ne ţineau plămânii… Şi am întrebat-o pe prietena Lunei, din simplă curiozitate:

– Ţie ce muzică îţi place cel mai mult?

– AC/DC, mi-a răspuns ea fără ezitare. Ai?

Am fost şocată. Nu numai că este ceva mai deosebit pentru o fetiţă de şapte ani, dar coincidenţa face ca singurul disc pe care îl am în maşină în perioada asta să fie cu, aţi ghicit, AC/DC. L-am pus imediat, am bătut cuba cu micuţa rockeriţă, am dat sonorul şi mai tare ca înainte şi am urlat cu toatele şi mai abitir pentru restul drumului.

Astă-seară, îmi aduc aminte de întâmplare:

– Da’ ce chestie, să ceară fix AC/DC, când exact asta aveam!, mă mir eu. Şi ce mă bucur că îi place şi ei ce îmi place şi mie!

Şi o văd pe Luna uşor debusolată:

– Dar… mama… să ştii că nu asta a zis…

– Nu? Dar ce a zis, atunci?

– „Itsy Bitsy” a zis. Dar nu face nimic, a fost distractiv şi ce ai pus tu.

Una dintre noi este surdă. Rămâne de aflat care.

–––––

– Un’te duci, mă, pe sens interzis?, o aud pe fiică-mea apostrofând revoltată un vecin de trafic de pe înălţătorul ei din spatele maşinii.

Sunt tare mândră de ea. Nu pentru că îi sare ţandăra la fel ca şi mie când sunt la volan, ci pentru că ştie ce e ăla sens interzis şi unde se găseşte acesta. Din păcate, şi ea pare la fel de mândră de ea însăşi, şi adaugă:

– Vezi, mama, am început să mă pricep şi eu la SENSELE astea!

A, OK…

–––––

Sunt într-un magazin de pantofi. E atât de frumos aici, cu pantofii ăştia verzi, galbeni, înfloraţi, decupaţi, sclipicioşi, lucioşi ş.a.m.d., încât nu mă mai dau dusă. Iar copilul mă anunţă plictisit că mă aşteaptă afară. Dar se întoarce imediat şi într-un suflet:

– Mama, mama, dă-mi şi mie 10 lei să-ţi… să cumpăr ceva!

Mâine e 8 martie, afară se zăreşte o tarabă cu zdrăngănele – mi-e clar de ce îmi cere bani.

– Nu-ţi dau. Hai, te rog, nu mai cheltui pe toate prostiile. Adică ştiu că vrei să îmi iei ceva pentru Ziua Mamei, şi îţi mulţumesc pentru intenţie, dar aş prefera să fim puţin mai econoame în perioada asta, când nu stăm chiar aşa de bine cu banii…, încerc eu să fiu clară şi raţională.

– Dar, mama, am negociat cu doamna şi am obţinut un preţ super! Costa 15 lei, de fapt, şi mi-a zis că mie îmi dă cu 10! Te roooooog!

Sunt lucruri pe lumea asta care pur şi simplu nu se pot refuza. Nu-i aşa că vă place felicitarea pe care am primit-o astăzi? 🙂

–––––

Mai ştiţi postarea mea de dimineaţă, cu diploma de „Cea mai bună mamă”, pe care mi-a cumpărat-o Luna, din banii mei, dar după o negociere plină de succes? Ei bine, am ceva şi mai tare de-atât.

Am fost la serbarea-surpriză de la şcoală. Fiică-mea mi-a dat un portret (presimt că vor fi câteva zeci de poze noi de profil în seara asta) şi mi-a recitat o poezie făcută de ea. Nu mă pot hotărî care dintre comparaţii îmi place mai mult: minion, jucărie, acadea sau stea. Dar ştiu sigur că a fost o serbare foarte frumoasă, pentru care sunt recunoscătoare copiilor şi adulţilor de la şcoală. Şi că am un copil bun, care mă face tare mândră că îi sunt mamă ❤

 

Mama minion

          de Luna

 

Mămica mea-i drăguţă

Şi este şi micuţă.

E ca un minion

Aşa e mămica mea.

 

Mămica mea iubită,

Când vei da de greu

Voi fi lângă tine

La bine şi la rău!

 

Eşti ca o jucărie

Ce mult îmi place mie

Eşti ca o dulce acadea

Eşti o mândră stea.

–––––

– Voi, fetele, de ce nu aţi avut coregrafie la cântecel, aseară la serbare, Luna? Mi-au plăcut băieţii, cum făceau ei mişcări largi cu mâinile şi cum se aşezau în genunchi în faţa mamelor. Voi aţi stat cam ţepene, aşa…

– Păi noi eram câmp cu flori, ce coregrafie vrei să avem??!!

Bă, da’ chiar la nimic nu mă pricep?!

Reclame

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s