Raport de mărţişor

Aşa a arătat lista de mărţişoare a fiică-mii de anul acesta:

În fine, prima ei versiune, pentru că s-a mai îmbogăţit ulterior… Mi s-a părut înţelept să luăm vreo 30 de mărţişoare asemănătoare, pentru că mi-era teamă că nu va mai ţine minte pe cine a scris aici. Desigur, cu excepţia lucrurilor deosebit de clare, precum: „Micuţa de la dansur (!) care a fost cu mine şi cu Mara în echipă”. De fapt, majoritatea mărţişoarelor nu au fost luate, ci “amenajate” de noi. Am găsit întâmplător un magazin cu materie primă pentru bijuterii şi alte aranjamente, un fel de rai pe pământ pentru nişte persoane ca noi, care adoră lucruşoarele mici, şi ne-am servit de-acolo pe alese cu mărgele şi pandantive care mai de care mai drăguţe, pe care le-am băgat în sticluţe mici cu dop de plută, şi am completat spaţiul cu ceai parfumat, şi cu bucăţele de mere şi de căpşuni liofilizate, şi cu bobiţe de levănţică, şi cu boabe prăjite de cafea, astfel încât deschiderea “mărţişorului” să fie şi o surpriză olfactivă plăcută.

Tot ce e cu S în listă e de la şcoală (C.S., N.S., O.S., R.S. etc.), aşa că i-am propus fiică-mii, ca să simplificăm, cum se întâlneşte cu cineva pe hol, cum să îi dea un mărţişor. Cu cineva de sex feminin, desigur. Pentru că de vreo doi ani încoace nu mai vrea să dea mărţişoare şi băieţilor, aşa cum făcea la grădiniţă şi un pic în clasa pregătitoare. Şi zău dacă înţeleg de ce, pentru că avea un succes nebun cu ele: băieţii care primeau mărţişoare de la ea erau atât de surprinşi şi de bucuroşi, încât îi dădeau cu dobândă la schimb, uneori şi câte trei mărţişoare primea de la un singur băiat. Dar ceva s-a întâmplat la un moment, probabil a râs cineva de ea, cum se întâmplă mai mereu prin şcolile noastre, şi de atunci nu a mai dus nimic băieţilor. Anul ăsta i-am dat totuşi la ea o pungă cu ciocolăţele şi am sfătuit-o să îi servească pe băieţi, atunci când vin să-i dea mărţişoare. Se pare că a avut un oarecare succes şi în felul acesta…

Nici adulţii de la şcoală nu s-au aflat chiar toţi pe lista ei, aşa cum erau anul trecut. Nu se vede nicăieri P.S., femeia de serviciu mai nouă, care îi terorizează atât de tare pe copii, încât preferă să îşi înghită guma de mestecat decât să o arunce undeva pe unde ar putea-o găsi ea. Însă cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, P.S. a făcut o glumă prietenoasă cu copiii fix în ziua de 1 martie, aşa că Luna s-a hotărât ad-hoc să-i dea şi ei un mărţişor, din rezerve.

– Trebuia să o premiez cumva pentru că s-a purtat frumos, mi-a explicat Luna, aşa o motivez să fie drăguţă cu noi şi altădată.

– Şi azi a fost drăguţă după ce i-ai dat mărţişorul?

– Ǎăă… nu.

Deci de la teoriile motivaţionale şi până la dovezile concrete că acestea chiar funcţionează s-ar putea să fie o oarecare distanţă temporală. Mai aşteptăm.

Revenind la lista noastră, evident că pe ea se află şi tatăl Lunei, care a fost nevoit să poarte şi anul trecut în piept mărţişorul de la ea, altfel ieşea cu scandal. Noroc că e în Giurgiu, la graniţa cu Bulgaria, unde mărţişoarele se dau bărbaţilor. Şi noroc că îi dăduse un Snoopy din oţel tare decent.

Pe listă mai apare şi Mariana, cea care ne ajuta pe vremuri cu menajul tot la Giurgiu. Este persoana pe care o bombăne Luna de fiecare dată când nu-şi mai găseşte câte vreun lucru rătăcit în haosul din camera ei: „Iar a făcut Mariana curat?!”. Deşi Mariana a plecat în Italia acum vreo cinci ani. Dar Lunei îi trebuie un ţap ispăşitor pentru propria ei dezordine. Şi îi era şi dragă. Aşa că e pe listă.

Tot la categoria persoane dragi intră şi stomatoloagele Lunei: Dr. B.p. şi Dr. B.m.b. Fiind noră şi soacră, le cheamă pe amândouă Blajin, deci avem aşa: doctoriţa Blajin-proteze şi doctoriţa Blajin-mama-băiatului. Lor le-a făcut prietena noastră Coca nişte broşe drăguţe, din FIMO, perfect potrivite unor stomatoloage. Şi tot broşe asemănătoare le-a făcut tuturor doctoriţelor şi asistentelor pe care le cunoaştem, mi s-au părut o combinaţie drăguţă şi utilă de mărţişor cu ecuson pe care, oricum, medicii îl poartă de obicei în piept.

Nu puteau lipsi din gândurile noastre nici vânzătoarele preferate ale Lunei. Aşa că lor le-am pregătit câte un mic săpunel în formă de fluture făcut de Valeria, care pe lângă faptul că mirosea frumos mai avea şi avantajul că putea deveni util cu adevărat. Iar în ziua de 1 martie am făcut un mic turneu prin cartier, ca să le dăruim pe toate: vânzătoarei de ziare de la care nu mai cumpărăm regulat reviste, ca pe vremuri, dar care a fost mereu drăguţă cu noi, celor două vânzătoare de la magazinele alimentare de la colţ, cu care Luna stă frecvent la taclale la per tu, deşi suspectez că i-ar putea fi bunici, şi celor două vânzătoare de la librărie, dintre care doar una e amabilă (“dar n-ai cum să îi dai doar ei, mama, nu-i aşa?”). I-am dat ceva şi casierei de la Mega Image de la care am făcut cumpărături în acea zi şi care părea cam tristă, dar s-a luminat imediat la faţă când a auzit-o pe fiică-mea cu “O primăvară frumoasă!”, întinzându-i o zdrăngănea. Dar cea mai impresionată a fost vânzătoarea de la “La Tati”, un magazin de produse de panificaţie de la care cumpărăm doar din an în paşte câte ceva. Este o doamnă mai în vârstă, care este întotdeauna, dar întotdeauna zâmbitoare, face glume cu clienţii şi îi răspunde la fel de solemn Lunei atunci când aceasta o salută politicos şi îi cere câte o bezea sau o brioşă. Deşi suspectez că lucrează multe ore pe zi, în fiecare zi. Genul de vânzătoare de la care ai vrea să ai ce cumpăra mai mult, pasăre rară în zilele noastre, în care se înmulţesc magazinele unde mă simt efectiv prost când intru (şi unde de obicei nu revin, dacă am de ales). Doamna era la uşa magazinului când am trecut noi, iar Luna s-a dus să-i dea mărţişorul. Iniţial a crezut că vrea să cumpere ceva şi i-a ţinut uşa să intre. Iar când a văzut că s-a dus la ea doar pentru mărţişor, i-a pupat mai întâi mâna, cu acel gest pe care îl fac oamenii când le e drag de cineva. Apoi a pupat-o şi pe obraji, pe unde a apucat.

– Bine că nu era rujată, pentru că altfel nu mă mai recunoşteai acum, cât de roşie aş fi fost peste tot, a bombănit Luna la întoarcere, dar şi ea vădit emoţionată de emoţia doamnei.

I-am urat şi eu doamnei, de la distanţă, multă sănătate.

– Dar de unde şi până unde…?, m-a întrebat ea mirată de gestul nostru.

– Pentru că sunteţi mereu drăguţă cu noi, i-am răspuns. Este un mulţumesc, de fapt.

Repet, a fost doar un fluturaş de săpun, de câţiva lei. Uneori, e de ajuns doar atât pentru a aduce zâmbetul pe faţa cuiva, indiferent cât de trist sau obosit ar fi.

Turneul de livrat zâmbete a continuat pe seară, în bloc, cu câteva băbuţe din vecini (mai puţine ca anul trecut, din păcate, pentru că una dintre ele a murit între timp). Iar Luna a petrecut o seară minunată, aranjând şi re-aranjând prada cu care a venit acasă. O pradă mai săracă anul acesta, şi din cauza zăpezilor, care au făcut ca nu toţi copiii să vină la şcoală în ziua de întâi martie. Iar speranţele de recuperare ale Lunei s-au năruit atunci când a văzut că mai mulţi băieţi care au ajuns în sfârşit la ore lunea următoare nu au adus nimic, deşi trecuseră doar câteva zile. Sincer, şi mie mi s-a părut un gest urât: sunt doar două fete în clasa ei, chiar nu cred că ar fi fost un capăt de lume să vină cu două bucăţele de plastic la şcoală, care iată cât de multă bucurie le pot aduce celor care le primesc.

În concluzie, a fost un an în care a primat calitatea în faţa cantităţii. Pentru că am primit mărţişoare puţine, dar foarte frumoase, cum ar fi brăţara primită de Luna de la veterinar (are copil mic şi i-am trimis şi lui o jucărioară, şi bine că nici el nu era rujat!) sau îngeraşul din sticlă făcut de Lăcrimioara, o altă prietenă de-a noastră care are mâini pricepute:

Un îngeraş pe care Luna l-a purtat în fiecare zi de atunci, cu acea sclipire de bucurie în ochi pe care o are orice copil atunci când primeşte un dar frumos, fie el cât de mic sau de ieftin. Un semn că cineva s-a gândit la el.