Atunci când vorbele rănesc şi inconştienţa ucide

Acum nouăsprezece ani pe vremea asta, încă îmi mai doream să mor, la câteva luni după o mare decepţie din dragoste. M-am urcat atunci în maşină şi am hotărât să nu mă mai întorc, decât dacă se întâmplă o minune. Şi minunea s-a întâmplat, iar eu m-am întors, însă poate că o să povestesc altădată despre asta. Acum vreau să vă povestesc despre psihiatrul la care am fost dusă de către un prieten după acea escapadă periculoasă a mea. Prietenul meu era francez şi el însuşi trecut printr-o experienţă asemănătoare, cu câţiva ani înainte. Nu-şi revenise niciodată complet şi urma un tratament cu antidepresive – lucru care se întâmplă şi acum, de altfel; sunt lucruri pe care nici măcar nu le bănuieşti că te pot marca pe viaţă. Deci el ştia foarte bine câtă importanţă trebuia să aloce unui comportament care majorităţii românilor i s-ar fi părut neînsemnat: o fată iubeşte un băiat, băiatul pleacă, fata suferă şi afirmă că vrea să moară, dar nu va muri, pentru că toate trec de la sine, trebuie doar să ai puţină răbdare şi să o laşi în pace să-şi revină. Francezul mai ştia şi că psihiatria e o ramură medicală ca oricare alta, care se ocupă de afecţiuni reale, nu imaginare, şi că nu e nicio ruşine să mergi la un astfel de medic atunci când ai nevoie de ajutor. S-a interesat, deci, de numele unui psihiatru bun şi aşa am ajuns noi la dr. Florin Tudose, care pe atunci oferea consultaţii acasă, cred, pentru că a casă arăta acel apartament de bloc vechi în care am intrat. Prietenul meu i-a povestit în linii mari despre mine şi a încheiat zâmbind:

– Nu ştiu sigur dacă şi-ar fi dus planul până la capăt, dar pentru orice eventualitate cred că este mai bine să fie supravegheată şi ajutată acum.

– Aţi făcut foarte bine, l-a asigurat Tudose. Într-adevăr, nu toţi oamenii care anunţă că vor să se sinucidă o şi fac până la urmă, dar procentul acestora este de 50%, totuşi. Iar cu o şansă din două ca cineva chiar să moară nu e deloc de glumit.

M-am mai dus de câteva ori acolo, nu mai ţin minte exact de câte, pentru psihoterapie. Nu îmi plăcea de domnul respectiv (mai târziu am învăţat şi eu psihologie şi am aflat despre transfer şi alte condiţii necesare pentru ca o relaţie terapeut-pacient să funcţioneze eficient). Iar ceea ce îmi displăcea cel mai tare era că nu îmi simţeam trăirile protejate de siguranţa confidenţialităţii promise. În primul rând, cabinetul era separat de sala de aşteptare de o uşă cu sticlă, şi ea veche, prin care se auzea aproape tot ce se discuta înăuntru. Şi aşa cum eu îi auzeam pe cei dinaintea mea, la fel îmi închipuiam că şi pe mine mă poate auzi oricine aştepta la programarea de după. În al doilea rând, medicul acela se comporta ca o ţaţă dornică de bârfe suculente; fostul meu prieten era o persoană cunoscută şi avusesem în cercul de prieteni o groază de vedete, iar medicul, în loc să mă întrebe cum mă simţisem eu într-o anumită împrejurare, îmi punea mai ales întrebări despre viaţa privată a acelor vedete, cu un zâmbet lacom de senzaţional în colţul gurii, pe care nu şi-l putea cenzura şi pe care eu nu-l voi putea uita vreodată. Am renunţat deci rapid să mă mai duc acolo, dezgustată de atitudinea sa. Însă l-am revăzut, din ce în ce mai des, la televizor. Era unul dintre pionierii psihiatriei româneşti de după Revoluţia din ’89, a făcut enorm pentru medicina de profil de la noi, dar cred că la un moment dat a luat-o el însuşi pe o cale greşită. Pentru că ajunsese să judece oameni necunoscuţi, de la distanţă, din poziţia confortabilă a unui fotoliu de studio TV, punând verdicte necruţătoare asupra moralităţii, inteligenţei şi sănătăţii lor mintale, bazate doar pe câteva comportamente publice ale respectivilor oameni. Cu acelaşi zâmbet pe care mi-l aminteam din cabinet.

Şi eu fac aşa. Sunt o pasionată observatoare a semenilor mei şi pun des etichete care se dovedesc juste în aproape toate cazurile, dar pe care nu le trâmbiţez prin reviste de cancan. Cu atât mai puţin aş face asta dacă aş fi o personalitate publică, capabilă de influenţarea maselor. Nu ar fi etic.

Dr. Florin Tudose a murit acum câţiva ani. Am rămas cu impresia amară că a luat cumva înapoi binele pe care îl făcuse la viaţa lui psihiatriei, deschizând calea reprezentaţiilor de psiho-circ televizate. Pentru că au urmat după el şi alţii care au răspuns chemărilor realizatorilor de emisiuni pentru a discuta despre un caz sau altul, în calitate de specialişti. Şi i-am văzut şi pe aceştia rezistând o vreme în partea deontologică a profesiei lor, cu exprimări obiective şi care să nu lezeze individul în cauză, indiferent de natura delictului său, cu discursuri de popularizare a ştiinţei utile oamenilor de rând, cu îndemnuri de a fi consultaţi specialiştii în cazurile cu care aceştia nu reuşesc să se descurce singuri… Apoi trecând şi ei, uşor-uşor, în partea cancanurilor, a verdictelor şi a judecăţilor de valoare pripite şi trufaşe. Iar ultimul exemplu este cel de azi, al psihiatrului Gabriel Diaconu. Şi pe acest medic l-am apreciat atunci când a apărut în mass-media, aşa cum apreciez pe oricine pare a fi pasionat de profesia sa şi care face eforturi susţinute pentru a-şi ajuta semenii. Ştiam că lucrează cu depresivi, că are planuri pentru victimele demenţei şi mă bucuram că cineva cu charisma şi vizibilitatea sa pledează neobosit pentru (re)cunoaşterea semnelor acestor boli şi acceptarea bolnavilor în societate, în vederea tratării lor cât de eficient se poate cu mijloacele de care dispunem în ziua de azi. Apoi şi el a început să fie sunat, cum era Tudose pe vremuri, la orice crimă ţine pagina de gardă a zilei, şi să îşi dea cu părerea asupra unor lucruri pe care, de fapt, nu le cunoaşte.

Momentul în care a dispărut şi fărâmiţa de credibilitate pe care o mai avea în ochii mei a fost acum o lună, două, când a făcut un portret-robot pedofilului din lift, pe baza unei filmări punctuale şi neclare şi a literaturii de specialitate. După cum se ştie, omul a fost prins la ceva vreme, iar portretul acela nu se potrivea mai deloc, dar nici nu a fost retras măcar de pe pagina de Facebook a medicului, deşi aşa cred că ar fi trebuit să procedeze, şi cu scuze. Iar afirmaţiile lui de astăzi au fost un fel de cireaşă de pe tort, pentru care cred şi mai puternic că ar trebui să îşi ceară scuze. Astăzi s-a aflat despre un caz cutremurător, al unei mame care şi-a ucis fetiţa de patru ani, aparent fără motiv, mobil sau istoric. Doar când scriu cuvintele astea şi de-abia mai pot să respir, atât de teribilă mi se pare povestea şi atât de multă suferinţă “simt” în spatele ei. Şi ştiu că se vor mai afla multe în zilele ce urmează, şi că vor fi dovedite iar semne care au fost ignorate sau afecţiuni psihice neglijate – lucruri care mă revoltă teribil, pentru că multe tragedii ar putea fi evitate dacă s-ar observa aceste semne, şi multe vieţi salvate. Dar cel mai mult m-a revoltat azi faptul că dr. Diaconu şi-a dat cu părerea asupra mamei criminale, de la distanţă şi imediat după aflarea veştii, în felul următor:

„Nu m-a șocat [să aflu] că făcea parte dintr-un cult neortodox.”

Acesta a fost primul lucru pe care l-a găsit cu cale să-l spună, dintr-o listă ceva mai lungă de cauze presupuse ale crimei (pentru conformitate, aici).

Eu sunt atee, deci clar nu sunt părtaşa niciunui fel de cult religios. Dar niciodată nu mi-aş permite să judec pe cineva drept potenţial criminal doar din perspectiva apartenenţei sale religioase. Cum poţi reduce o viaţă de om, cu suişuri şi coborâşuri, cu necazuri, şocuri şi căderi nervoase, o viaţă de mamă de copil mic, obositoare şi epuizantă de orice energie până la un moment dat – cum poţi reduce toate astea la o dogmă sau la un moment în care acel om (acea mamă) a considerat că cel mai bine îl găseşte pe Dumnezeu între zidurile unei anumite biserici? De ce să arunci anatema asupra unui cult întreg când nu există absolut nicio probă că acel cult are vreo legătură cu drama întâmplată? Şi nici statistici cum că oamenii de o anumită credinţă ar fi mai criminali decât alţii (deşi mi-e teamă că o astfel de statistică, dacă s-ar face, ar ieşi tocmai în favoarea oamenilor care îşi aleg Dumnezeul conştient şi la maturitate, nu pe cei care doar de formă fac parte dintr-o Biserică, pentru că aşa au fost botezaţi pe când habar n-aveau ce se întâmplă cu ei sau pentru că “aşa se cade”).

Aş vrea să cred că voi auzi nişte scuze în spaţiul public în următoarele zile. Că oamenii îşi vor vedea mai mult de treburile lor decât să îi judece pe alţii, cu atât mai puţin atunci când aceia sunt căzuţi la pământ. Sau că îşi vor folosi timpul, cunoştinţele şi vorbele pentru a-i ajuta pe cei care au evident nevoie de asta, înainte să ajungă la fapte atât de îngrozitoare. Şi înainte ca un alt copil să plătească cu viaţa încrederea necondiţionată pe care şi-a pus-o în cea mai dragă persoană lui, mama…

Reclame

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s