O Rablă memorabilă

«Pe la începuturile firmei mele, am avut un client care lucra în Poliţie. Pe vremea aceea nu erau restricţionate numerele de înmatriculare de maşini cu DEP şi SEN, ca acum. Şi clientul ăsta mi-a zis:

– Ia-ţi un număr dintr-ăsta şi n-o să ai niciodată probleme.

Mi-am luat două, să fie. GR-xy-DEP. Aveam atunci o Dacie 1300 şi un BMW seria 5 luat la mâna a doua. Şi chiar aşa a fost: nici măcar o singură amendă nu am luat, în ani de zile cât am condus maşinile alea. Memorabil a fost poliţistul care m-a oprit pentru viteză, cu radarul, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei – m-a văzut, mi-a făcut semn să opresc, m-am conformat.

– Bună ziua. Maior Cutare sunt. Spuneţi-mi, vă rog, numărul dumneavoastră are vreo relevanţă în plan real?

– Da.

Cu mare nonşalanţă începusem să scot “da”-ul ăsta de când mă prinsesem că nu stătea nimeni să îmi verifice spusele. Poliţistul s-a uitat un pic încurcat spre celelalte două maşini oprite în spatele meu. Apoi mi-a zis:

– Daţi-mi actele.

– N-am.

Aveam, dar m-am gândit că era mai sigur să nu i le dau.

– Daţi-mi CEVA, a insistat poliţistul rugător. Doar să vadă cei din spate că vă iau o hârtie.

Prima hârtie la îndemână mi-a fost o factură. O ţin minte şi-acum, era de la Romstal. Poliţistul s-a întors cu spatele spre celelalte maşini şi a început să “răsfoiască” preocupat factura. Apoi s-a dus şi la ceilalţi, şi la maşina de poliţie şi, când în sfârşit s-a întors la mine, mi-a spus:

– Puteţi pleca. Vă rog să nu mai depăşiţi viteza legală. Şi aveţi grijă că mai e un radar un pic mai încolo.

Am plecat răsuflând uşurat. Abia când am ajuns la destinaţie mi-am dat seama că uitasem factura la el. Iar recuperarea acesteia s-a dovedit mult mai complicată decât scăpatul de o amendă. M-am întors după poliţist, nu mai era la post, m-am dus la altul să îl întreb unde ar putea fi colegul, m-a trimis să întreb la secţie, era la mama naibii, într-o altă parte a Bucureştiului… Am luat-o ca pe o sancţiune pentru că, totuşi, făcusem o contravenţie.

Uneori, numerele astea m-au ajutat să ajung mult mai repede acolo unde aveam treabă. Veneam odată de la Constanţa, eram cu un prieten în maşină şi, într-o localitate, ne-a oprit radarul. Avusesem viteză cam mare, ce e drept… Dar în momentul în care am dat jos geamul să vorbesc cu poliţistul, prietenul meu a văzut trecând ca fulgerul pe lângă noi o coloană oficială formată din Audi-ul unui senator şi două maşini de poliţie. Şi a zis :

– Of, ia uite şi pe-al nostru cum trece…

– Aoleu, sunteţi în coloană?, a tresărit poliţistul.

– Da, am răspuns eu cu tupeu.

– Mă scuzaţi, hai, grăbiţi-vă şi drum bun!

Şi ne-am grăbit, deh, că nu se putea să nu îl ascultăm pe domnul poliţist!

Dar cea mai tare a fost când am fost ajutat să ajung mult mai repede într-un loc în care NU aveam treabă. De-abia intrasem în Bucureşti odată, eram la Luică şi am trecut pe galben. Imediat după mine, din lateral s-a pornit în trombă o maşină de poliţie cu girofar. M-am tras cât mai pe dreapta, să le fac loc, dar nu mă depăşeau şi mi-a fost clar că mă luaseră la ochi. Deşi zău dacă înţelegeam de ce, fusese doar galben, nu roşu! Când au ajuns în dreptul meu, s-au urcat pe linia de tramvai şi mi-au făcut semn să deschid geamul:

– Mergeţi la cameră?

Evident că am zis că da, deşi pe moment, nu prea am înţeles de ce mă întreabă aşa ceva, dar orice era mai bun decât “Trageţi pe dreapta şi actele la control!”.

Mi-am dat seama repede că era, de fapt, Cameră. Cu C mare. În două minute am ajuns la Piaţa Unirii, cu ante-mergător cu girofar şi preponderent pe linia de tramvai. Acolo mi-au făcut semn să o iau la stânga, pe unde drumul se vedea lin şi fără obstacole până la Camera Deputaţilor, din Palatul Parlamentului. Am luat-o, ce să fac? Apoi, când m-am asigurat că nu mă mai vede nimeni, am cotit-o în direcţia în care aveam cu adevărat nevoie să merg.»

Poveştile lu’ bărbatu-meu. Râdem împreună când le spune, dar îl şi văd nostalgic după alte vremuri, în care tinereţea compensa orice alte neajunsuri ale vieţii. Şi după maşinile astea cu DEP cred că e uşor nostalgic, ambele l-au purtat cu bine şi, iată, fără nicio pagubă ani mulţi de zile. BMW-ul l-a vândut mai demult, când a făcut upgrade la marca aceea, dar Dacia, bătrâna Dacie 1300 l-a ajutat până de curând, când a ajuns o rablă în toate sensurile cuvântului. Şi chiar şi-aşa l-a ajutat. A dat-o prin programul Rabla şi şi-a luat la schimb o drăgălăşenie de Citroën cu o reducere serioasă de preţ. Fiică-mea a dansat de bucurie în garaj la dealer când a descoperit ecranul ăla uriaş de pe bord şi că îşi poate auzi în boxe muzica de la telefon, aşa cum văzuse la prietena ei.

Şi lu’ bărbatu-meu îi place de ea, a împodobit-o un pic în culorile preferate şi acum se plimbă cu ea, mândru că are maşină brandată.

Deci vă pot confirma astfel că programul Rabla chiar funcţionează, în caz că aveaţi dubii. Dacă aveţi rable de dat, dar vă simţiţi legaţi sentimental de ele, daţi-le cu încredere la schimb şi păstraţi amintirile în scris, aşa ca mine, ca să nu le uitaţi la bătrâneţe…

Reclame

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s