Azi am fost socksy

Oricât de relaxată aş fi fost eu ca viitoare mamă (şi am fost foarte relaxată, spre propria mea surprindere), o teamă tot am păstrat în suflet până să-mi văd bebeluşul cu ochii: să nu se nască cu vreo maladie genetică. Eram destul de bătrâni, şi eu şi tatăl (38 eu, 39 el), iar riscul de sindrom Down şi de alte câteva astfel de afecţiuni creşte odată cu vârsta părinţilor. Pentru a mă mai linişti, mi-am făcut cuminţică toate analizele recomandate de ginecolog şi mi-am impus să cred că nu vom avea probleme cu copilul, aşa cum nici ai mei nu au avut cu mine. Iar ei erau încă şi mai „săriţi” atunci când m-am născut eu: mama avea 43 de ani, iar tata 50.

Analizele au ieşit mereu bine, dar neliniştea nu mi-a trecut, mai ales că am avut parte şi de o întâmplare care a alimentat-o zdravăn. Pe când eram în luna a cincea de sarcină, am plecat în Italia, pentru o vacanţă amestecată cu întâlniri de afaceri. A fost perioada în care a început să mi se cunoască şi mie, în sfârşit, burtica, ba chiar şi primul şut de pe interior tot pe coasta amalfitană l-am primit – ţin minte că mâncam pizza în pat şi deodată s-a întâmplat ceva prin burtă ce părea diferit de digestie, iar bărbatu-meu s-a topit tot când i-am pus mâna acolo şi şi-a simţit copilul mişcând. Dar nu asta a fost întâmplarea neliniştitoare. Până să ajungem în Italia, făcuserăm o escală de o noapte în Passau, aproape de frontiera Germaniei cu Austria. Ne-am cazat la un hotel mic şi bine ascuns pe nişte străduţe înghesuite, ca de cetate medievală, apoi am ieşit în oraş să mâncăm de seară. Am găsit o terasă generoasă, cu mese lungi şi banchete de lemn, în acel stil tipic al berăriilor bavareze, şi am rămas să contemplăm munţii în timp ce aşteptam să ni se aducă felurile de mâncare comandate. Deci, să recapitulăm: seară cu temperatură plăcută, început de vacanţă, locuri noi, ţară străină, peisaje, hotel, restaurant, porumbei îndrăgostiţi în aşteptarea puiului lor… Şi atunci au apărut ei. Un grup foarte mare de tineri cu sindrom Down, care s-a aşezat la masa rezervată de lângă noi. Cred că erau peste douăzeci, fără a-i pune la calcul şi pe adulţii „normali” care îi însoţeau. Mi-a dispărut imediat toată buna dispoziţie. Pentru că, evident, am luat-o drept un semn rău: cam care era probabilitatea să mă întâlnesc nu cu unul, ci cu peste douăzeci de oameni cu sindrom Down deodată, atunci când eram însărcinată? Clar era un semn al universului că urma să nasc şi eu unul aşa…

Deşi nu îmi pica deloc bine, i-am urmărit toată seara pe tinerii aceia. Nu ştiam mai nimic despre afecţiunea lor şi sunt o fire curioasă de felul meu. Am fost surprinsă de cât de fericiţi păreau. În mintea mea, oamenii altfel, cei cu puteri limitate, oamenii care nu se pot bucura pe deplin de tot ce ne oferă viaţa nouă, celorlalţi, ar fi trebuit să fie mereu încruntaţi şi într-o suferinţă perpetuă. Dar copiii ăştia nu erau nicidecum aşa, ci zâmbeau în permanenţă şi vorbeau foarte entuziast şi gălăgios, ca orice gaşcă tânără într-un restaurant fără fiţe. Şi mi-am amintit atunci de singura persoană cu sindrom Down pe care am cunoscut-o mai îndeaproape, fără să ştiu de ce suferea, şi mi-am dat seama cât de greşit o judecasem până atunci. O chema Didina şi locuia la vreo două case distanţă de mine, în Giurgiul copilăriei mele din anii ’70-’80. Era mititică şi rotunjoară, avea probabil vreo treizeci de ani şi mergea în fiecare zi cu vreme bună de la un capăt la altul al străzii noastre. Şi înapoi. Era îmbrăcată ca de casă, cu o rochie largă şi cu papuci în picioare, peste nişte şosete scurte, şi se plimba cu pasul ei de raţă chiar şi cu orele, uneori. Dus, întors. Dus, întors. Dus… De fiecare dată când o vedeam, avea un zâmbet larg pe faţă. Se uita foarte deschis înspre oamenii pe care îi întâlnea şi chiar le spunea câte ceva, dar nu îmi aduc aminte să îi fi şi răspuns cineva. Didina nu putea să vorbească deloc clar, era ca şi cum ar fi avut limba tăiată. De fapt, chiar aşa credeam pe atunci despre ea, că nu avea limbă. Nu mai ţin minte dacă aşa îmi spusese cineva sau dacă era doar rodul imaginaţiei mele, cert este că nici măcar nu făceam efortul de a înţelege ce-mi spunea, atunci când încerca să vorbească cu mine. Cred că îmi era şi uşor frică de ea, aşa că nu îi răspundeam niciodată nimic. Dar Didina nu se supăra. Continua să zâmbească şi pleca mai departe în drumul ei, dus, întors, dus, întors, apoi trecea iar prin dreptul curţii mele, şi iar îmi zâmbea, şi iar îmi spunea ceva ce numai ea înţelegea…

Foarte, foarte târziu mi-am dat seama cât de greşit am judecat-o pe Didina. Poate că eu aveam scuza faptului că eram doar un copil pe atunci, dar care era scuza adulţilor din jur de a nu încerca să o cunoască măcar un pic pe acea fetiţă în corp de femeie care nu voia decât să vorbească cu cineva, cu oricine? Oare cum ajunseseră să o creadă periculoasă pentru noi, copiii, cu zâmbetul acela al ei şi cu ochii ce i se făceau uriaşi de fericire când se întâlnea cu cineva în nesfârşitele ei drumuri singuratice?

Nu îmi aduc aminte ce s-a mai întâmplat cu Didina. Bănuiesc că a murit mult înainte de vreme, aşa cum se întâmpla pe atunci cu cei afectaţi de sindrom. Şi nu-mi rămâne decât să sper că acest lucru s-a întâmplat pe când eu nu mai locuiam pe aceeaşi stradă cu ea. Sper că nu am fost acasă atunci când a murit, şi nu că a avut o înmormântare pe care nici măcar nu am observat-o. Sau poate că trăieşte şi azi, cine ştie?

Pe fiica mea, care din fericire s-a născut fără acel cromozom în plus, vinovat de trisomia 21 (numele mai modern al sindromului Down), am învăţat-o de mică să nu îi judece greşit pe copiii cu trăsături mai ciudate pe care îi întâlneam uneori. I-am spus că sunt nişte copii care au unele dificultăţi să facă faţă vieţii, dar care dau foarte multă iubire celor din jurul lor, iar asta îi face încă şi mai speciali decât specialii. Apoi am văzut împreună un film cu actori cu Down, din care am învăţat amândouă că sunt grade diferite de afectare, unii dintre ei putând să trăiască independent şi să se integreze foarte bine în societate, dacă sunt lăsaţi. Filmul este extraordinar, de altfel, vi-l recomand cu mare căldură dacă îl găsiţi pe undeva: e un film francez, cu Daniel Auteuil în rolul principal, şi se numeşte „A opta zi” („Le huitième jour”). Apoi i-am citit Lunei un articol despre o doamnă care s-a gândit să fabrice păpuşi cu trăsături mongoloide, ca să nu se mai simtă acei copii chiar atât de diferiţi de ceilalţi, care au păpuşi cu trăsături asemănătoare cu ale lor. Iar acum câteva luni i-am arătat filmuleţul acesta găsit pe internet, la care eu am plâns de m-am rupt. Şi asta a fost tot. Nu a fost nevoie de nimic mai mult pentru ca ea să înţeleagă ce e de înţeles, aşa cum toţi copiii pot înţelege orice, uşor, dacă cineva face un minim efort să le explice clar acel lucru.

Azi-noapte, mult după ce Luna adormise, am aflat de la televizor, din secţiunea caritabilă a emisiunii Starea Naţiei, că azi urma să fie Ziua Mondială a Sindromului Down şi că ar trebui să o sărbătorim purtând şosete desperecheate. Explicaţia e foarte drăguţă. Orice copil moşteneşte 23 de perechi de cromozomi de la părinţii săi: 23 de cromozomi de la mamă, care se întâlnesc şi se împerechează cu 23 de cromozomi de la tată. Ei bine, uneori, cam o dată la 800 de copii, la perechea cu numărul 21 apare un cromozom în plus şi se fac trei. Acesta este sindromul Down: perechea 21, 3 cromozomi. Şi de aceea a fost aleasă data de 21 martie (21.03) pentru această zi. În plus, se pare că un cromozom dintr-aceştia, privit la microscop, arată cam ca o şosetă vesel colorată. Şi cum copiilor cu Down li se întâmplă deseori să-şi încurce ciorapii… oare ce simbol mai bun se putea găsi decât ca astăzi, 21 martie, să ne încălţăm cu toţii cu un ciorap de-un fel şi unul de alt fel şi să fim socksy?

Mi-a plăcut povestea. De dimineaţă, însă, mi-am amintit de ea prea târziu, când Luna era deja îmbrăcată pentru şcoală:

– Of, am uitat să-ţi spun să îţi iei şosete desperecheate şi vesele. Dar nu face nimic…

– Da’ de ce?

– Pentru că e Ziua Mondială a Sindromului Down şi aşa se sărbătoreşte. E o poveste foarte drăguţă, o să ţi-o spun pe drum, am zorit-o eu, pentru că eram deja în întârziere, ca de obicei.

– Mai stai măcar un minut!

Şi a zbughit-o în dormitor, unde şi-a tras două şosete, peste dres şi pantaloni. Apoi am plecat spre şcoală şi i-am povestit tot despre Ziua Socksy. Ca să le poată explica colegilor ei de ce s-a încălţat aşa. Bănuiam eu că de-abia aştepta să le spună şi lor povestea, şi nu m-am înşelat. Doar ce am lăsat-o la uşa şcolii şi a început să urce scările împreună cu un coleg, că am auzit-o de departe:

– Să ştii că azi sunt socksy! Am două şosete diferite. Pentru că este ziua domnului Down!

M-a pufnit râsul, dar m-am şi întristat că a pronunţat aşa, aş fi preferat să transmită corect mai departe ceea ce aflase. Şi apoi m-am gândit că până şi-aşa, greşit, e mai bine decât deloc. În clasa ei, copiii mai speciali sunt evitaţi sau numiţi la grămadă „ţigani”, cel mai probabil din necunoaştere. Aşa că, în context, domnul Down este mai mult decât perfect. Şi îmi place să sper că la anu’, pe 21.03, vor fi mai mulţi copii cu şosetele desperecheate decât au fost azi, în toate şcolile noastre.

Reclame

3 gânduri despre „Azi am fost socksy

    • Da, si pe mine m-au impresionat copiii pe care i-am vazut aseara la Starea Natiei, faceau sporturi la nivel de performanta, au sustinut un interviu, au prezentat un clip… Avem o groaza de prejudecati provenite din necunoastere in ceea ce priveste acest sindrom.

      Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.