Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!