O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Reclame

5 gânduri despre „O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

  1. Ce periplu interesant! Nu ştiu cum reţii atâtea informaţii şi de unde ai atâta răbdare să faci pe ghidul unor copii care, clar, nu erau interesaţi de istorie :))))) Poate o să refacem şi noi traseul vostru, îmi fac copiuţe de la tine de pe blog şi le ascund în palmă 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • As fi mai mult decat onorata 😉 Si vezi ca ar mai multe lucruri interesante in zona, cu povesti de spus copiilor: Hanul lui Manuc, care a ars de mai multe ori, biserica Stavropoleos, Caru’ cu Bere, primii mititei, Banca Nationala cu tezaurul…
      Cat despre copii, am aplicat fix metoda pe care o folosesc la Luna, si anume sa vorbesc cu forta. Chiar daca pare ca nu ma asculta, stiu ca lucrurile astea ii intra, totusi, pe urechi. Si sper ca ceva tot ramane pe acolo. Dar e drept ca e foarte frustrant sa vezi niste copii care tot drumul (dar TOT drumul) au vorbit doar despre un joc de calculator, Clash Royale.

      Apreciază

  2. Si daca ma primiti doamnelor, as veni si eu. Locuies in orasul acesta de aproape 40 de ani si sunt asa de multe pe care nu le cunosc… Si imi doresc de mult sa va cunosc, doar ca nu am indraznit pana acum!

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.