Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Reclame

5 gânduri despre „Povestiri din criptă

  1. Eu regret şi acum că nu am luat-o pe Eliza la înmormântarea tatălui meu pentru că, neavând o încheiere, un moment de rămas bun, Eliza a rămas cumva atârnând, nu ştiu să explic. Însă o iau mereu cu mine la pomeni, la cimitir, înţelege destul de bine ce înseamnă moartea pentru că am şi tot avut decese în familie, cam unul după altul.

    Apreciază

    • Imi aduc aminte ca am mai discutat noi pe subiectul asta, atunci… Da, foarte multi parinti considera ca fac bine tinandu-si copiii la adapost de astfel de lucruri. Eu stiam insa teoria care spunea ce zici tu, ca le trebuie un ramas bun si, in plus, cateva povesti din realitate, cu copii care au avut multa vreme nevoie de terapie pentru ca li s-a ascuns moartea unui bunic drag sau, si mai rau, a tatalui. Dar sa stii ca la inmormantarea maica-mii nu am luat-o nici pe Luna, era mult prea multa emotie pentru puterile ei, am simtit asta. Nici nu a vazut-o moarta, am tinut tot timpul priveghiului capacul pus pe sicriu, din mai multe motive. Si cred ca a fost mai bine asa…

      Apreciază

  2. De mortuis, nihil nisi bene!
    Vezi tu, pentru faptul că sunt preot mi-ar fi foarte ușor să vorbesc despre acest subiect, dar nu e chiar așa. Teoretic aș avea cuvinte cât pentru o lucrare de licență, cel puțin, practic însă, totul se rezumă la ceea ce se petrece dincolo de carcasa mișcătoare a corpului. În 22 de ani de slujire am petrecut pe ultimul drum sute și sute de suflete, am văzut murind oameni de vârste și pregătiri diferite, am văzut copii, prunci chiar, dar și semeni ce au atins secolul de viață. Am predicat, spre mângâierea celor vii de mii de ori, am plâns (mai ales acasă, după slujbă) pe mulți din cei cu care am interacționat și, firește, pe foarte mulți îi pomenesc liturghie de liturghie în rugăciune.
    M-a durut enorm când părinții mei nu m-au luat la înmormântarea bunicii care m-a crescut până la 6 ani, mama mamei, plecată dintre noi la doar 49 de ani. Apoi mi-am petrecut pe ceilalți bunici preot fiind, asemenea și pe tata (preot și el) acum 9 ani. Cimitirul mi-era, în copilărie, locul de joacă, era foarte aproape de grădina casei părintești, iar acum, aici, unde-s preot, merg prin cimitir zilnic, de obicei seara, cu bicicleta. Doar de 15 minute am venit din cimitir, am mai avut de erbicidat un colț, căci îmi place să fie mereu curat peste tot, să poți merge desculț. Știu toate pozițiile din cimitir, îi știu pe toți „proprietarii”, am schița atât în minte cât și în excel, word și printată. Particip la deshumări și la construcții de cripte, sunt prins în tot ce mișcă și nu mai mișcă, totul din dragostea pentru ceea ce înseamnă omul, căci dincolo de ceea ce vedem în rămășițe, rămâne plăsmuirea aia care pleacă spre veșnicie, acea plăsmuire de lumină și iubire numită de noi suflet, cea care pleacă cu tot bagajul câștigat în viețuirea pământească în așteptarea celor care încă mai robotesc pe-aci.
    E bine să-ți înveți copila despre rostul celor de dinainte, e bine să cunoască și, mai mult, să simtă noblețea sufletului, să creadă (și asta nu înseamnă gândire retrogradă) că dincolo de perisabilul trup există o stare în care sufletul să-și găsească liniștea și bucuria în deplinătatea unei libertăți pe care, din varii motive nu a avut-o aici.
    Aș mai fi avut de scris o grămadă, dar văd că deja m-am extins prea mult, așa cum am făcut-o în nenumărate ori în postările mele pe această temă.
    Un lucru e clar, fiecare din noi simțim că între realitatea asta palpabilă și cea nepalpabilă în care sunt plecați cei dragi ai noștri există o legătură nevăzută dar profund simțită, una care să certifice ceea ce spune Hristos când ne întărește că și cei morți sunt vii, în locul și spațiul pe care noi deocamdată nu-l putem percepe decât prin credință și încredere. „Eu sunt învierea şi viaţa, cel care crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25)
    Ori dacă pentru El toţi sunt vii, ne rugăm pentru ei, pentru cei adormiţi, ca pentru unii vii, chiar dacă nu mai sunt în trup lângă noi. Nu mai zic de faptul că va veni vremea când şi noi vom merge acolo, ne vor reîntâlni şi vor şti ce am făcut pentru ei, şi poate, la rândul nostru vom aştepta comuniunea prin rugăciune cu cei rămaşi aici.
    Și deja tac, în definitiv sunt momente în care pentru ei trebuie să păstrăm și un timp de reculegere.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu stiu cum faci, dar gasesti intotdeauna echilibrul perfect in ceea ce scrii. Mi s-au umplut ochii de lacrimi citind comentariul asta si mi te-am si vazut, cu ochii mintii, facand ceea ce ai scris aici ca faci. Or asta e un lucru absolut exceptional pentru mine, atee hotarata si militanta impotriva fatarniciei bisericesti pe care o vad, din pacate, mult prea des in jurul meu. Probabil din cauza ca esti un preot exceptional si un om pe masura. Iti multumesc din suflet (!) pentru timpul daruit ca sa scrii aici.

      Apreciază

      • Nu fac nimic special, comentez cu sufletul în minte și interacționez cu bucurie și plăcere cu prietenii din real și virtual deopotrivă. Iubesc să vorbesc, chiar dacă, ai văzut, prefer liniștea de aici gălăgiei de pe facebook, acolo unde, la postările care fac trimitere la blog, nu schițez niciun gest.
        Nu ești singurul prieten care-mi spune despre fățărnicia unor fețe bisericești, ba aș spune că majoritatea îmi spun acest lucru ori de câte ori se ivește ocazia. Mă doare, sincer mă doare, atât pentru ei, că se pierd și-și pierd încrederea și credința, cât și pentru ei care conduc destinele administrației bisericești, indiferent de palier, pentru că se îndepărtează de cruce fiind mai preocupați de litera legii decât de spiritul ei, mai mult de fast decât de trăire. De asta sângerează biserica, partea ei trăitoare, de asta mă doare și pe mine sufletul. Și clar, am și eu încercările mele, nu sunt sfânt și nici răspuns la toate întrebările nu am, dar încerc să-mi păstrez sufletul curat într-o minte mereu preocupată de înțelegerea celor din jur.
        Ateismul de care zici tu acum e unul de conjunctură, peste niște ani, cred, de va fi să ne și vedem vreodată, ai să vezi că o să percepi altfel dumnezeirea, și nu zic mai mult, căci toate vin la rândul lor.
        Îți mulțumesc frumos și eu pentru calda și bogata apreciere!

        Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.