Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.

Reclame

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.