Despre o carte dureros de bună, o carte altfel, scrisă de o femeie pentru femei

Sunt cărţi care mă bucură atunci când lucrez la ele. Sunt cărţi care mă enervează prin conţinutul lor, atunci când lucrez la ele, sau prin calitatea proastă a traducerii. Sunt cărţi pe care le descopăr cu nerăbdare pe măsură ce lucrez la ele şi care mă fac să doresc să nu mai termin lucrul.

Şi sunt cărţi – rare, extrem de rare – la care mă simt pur şi simplu onorată că pot lucra. „Corpul ei şi alte desfătări” de Carmen Maria Machado a fost una dintre ele. Încă de la motto am simţit că această carte are ceva să îmi spună:

Trupul meu e o casă

bântuită, în care m-am pierdut.

Nu are uși, însă are cuțite

și o sută de ferestre.

(Jaqui Germain)

E o culegere de povestiri cu un mesaj incredibil de curajos şi de tranşant transmis unei lumi misogine de către o femeie care a ştiut cum să pună în vorbe emoţia, durerea, sensibilitatea şi nedreptăţile a mii de generaţii de femei de dinaintea ei. Un erotism în acelaşi timp rafinat şi frust, care încântă şi doare simultan. Poveşti cu final neaşteptat, poveşti care te ţin cu sufletul la gură şi rămân fără final, lăsându-ţi plăcerea de a le termina cum îţi doreşti tu, legende urbane şi simboluri ale unor mituri străvechi, şi mai ales multe, foarte multe metafore. E ca şi cum scriitoarea te-ar lua de mână şi te-ar duce, prin ceaţă, într-o lume de poveste, cumva ridicată de la nivelul solului, din care te lasă din când în când să cazi cu brutalitate pe pământ, tăind ceaţa din jur şi dându-ţi drumul la mână, astfel încât să realizezi că nu e nicio lume de poveste, de fapt, ci chiar lumea în care trăieşti. Iar protagonista eşti, de fapt, chiar tu.

Rareori m-a răscolit o povestire aşa cum au făcut-o cele din această carte. Prima, cel puţin, a dat cu mine de toţi pereţii, atât de brutal şi de fragmentat m-a purtat printre subiecte amestecate, aparent fără mare legătură între ele, dar care construiau toate până la sfârşit puzzle-ul uriaş al vieţii unei femei. Iar dacă nu m-au răscolit povestirile, m-au uimit – pentru că există şi una diferită de celelalte aici, o sumarizare deosebit de originală şi, pe alocuri, de un umor rafinat, a serialului „Lege şi ordine”. Şi rareori mi s-a întâmplat să fiu de-a dreptul invidioasă pe un scriitor, aşa cum m-a făcut să mă simt Machado. De ce nu m-am priceput să scriu eu înaintea ei măcar una dintre aceste povestiri? Pentru că am trăit şi eu drame profunde la vremea mea, şi am supravieţuit multor abuzuri şi întâmplări dezgustătoare sau riscante, pe muchia de cuţit a vieţii, de ce nu am ştiut să le torn în cuvinte şi să forjez cu ele inimile cititorilor, aşa cum face femeia asta? Iar răspunsul este: pentru că eu nu am avut curajul ei. Curajul să scriu despre cele mai intime trăiri feminine, despre plăcere fizică şi viol, despre secrete şi revoltă, despre răni de bocanci în suflete fragile, aşa cum a scris Machado. Despre iubire indiferent de sex. Pentru că Machado a avut şi curajul de a alege, după o căutare oscilantă a identităţii personale, să se căsătorească cu o altă femeie. Şi să povestească deschis despre asta. Când am găsit prima referire în text la „soţia mea”, m-am întors să recitesc în urmă, crezând că e greşit undeva. Ba chiar am verificat din nou numele autorului, poate este totuşi bărbat şi m-a indus în eroare numele. Nu era nicio greşeală. Autoarea era cu adevărat femeie, iar soţia ei la fel. Şi am realizat că nu are nici cea mai mică importanţă acest lucru, în ansamblul cărţii. Sunt poveşti despre viaţă, iubire şi oameni în esenţa lor, unică şi universală, neţinătoare de gen sau de convenţii sociale.

Deci dacă eşti femeie, te rog să încerci să citeşti cartea aceasta. Sunt povestiri despre lucruri pe care le-ai trăit cu siguranţă sau le vei trăi la un moment dat: prima dragoste, dezvirginarea, căutarea (uneori aventuroasă şi haotică) a partenerului ideal, cu care să simţi că vrei să rămâi pe viaţă, eşecul, rănile, abuzurile, atingerile nedorite, sentimentul că eşti neînţeleasă, sacrificiul pentru bărbatul iubit, apoi pentru copilul iubit, sentimentul că eşti invizibilă pentru cei din jur, neputinţa, durerea fizică, epiziotomia, sentimentul că eşti inutilă, odată ce copilul ţi-a plecat pe drumul lui în viaţă. Poate părea grea la început, poate părea ciudată, poate părea o porcărie lipsită de sens sau de pudoare. Dar după duşul rece al primelor pagini, odată ce îţi acorzi răgazul de a pătrunde în universul şocant al lui Machado, asemănător cumva cu cel al lui Dali, în care nimic nu pare a fi cum e şi timpul se scurge în picături materiale, te vei simţi ca şi cum această femeie, autoarea, s-a uitat cu un telescop gigantic de undeva, din vârful lumii, spre viaţa ta, şi apoi a scris-o în cuvinte. Iar rănile sufletului tău de femeie trăitoare într-o lume a bărbaţilor se vor simţi şi ele un pic mai oblojite, aflând că nu eşti singura care le târăşti după tine prin viaţă, de o viaţă.

––––

Detalii practice:

• Cartea se găseşte pe site-ul editurii Vellant şi, începând de săptămâna aceasta, şi în librării.
• Autoarea ei este considerată o deschizătoare de drumuri în literatură, prin stilul total original şi îndrăzneala subiectelor abordate. A primit deja numeroase premii pentru această carte de debut, care s-a numărat chiar şi printre finalistele National Book Award din 2017.
• Traducerea a fost făcută extraordinar de bine de către Vali Florescu, după care nu mai avusesem plăcerea să lucrez şi care a intrat cu această ocazie în top 3 al traducătorilor foarte buni pe care îi cunosc eu. Sunt rari cei care nu numai că înţeleg bine limba din care traduc, dar cunosc bine şi limba în care traduc, din ce în ce mai oropsita română, având în plus şi suficient respect pentru munca lor, astfel încât să acorde atenţie şi gramaticii, şi ortografiei, şi continuităţii… O carte bună presupune mult mai multă muncă decât poate părea din afară. Şi de aceea e şi mai tare păcat să rămână necitită.