Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Reclame

8 gânduri despre „Şi poate că nu e totul pierdut

  1. Uneori mi se pare ca trebuie mai multa rabdare pentru cei in varsta decat pentru copii. Ei au deja o experienta de viata si niste convingeri pe care e foarte greu sa le schimbi. Chiar si noua ne e greu sa acceptam felul in care se schimba lumea din jurul nostru. Dar iata ca voi ati reusit cumva cu bunicul sa il aduceti in epoca in care traim.

    Apreciat de 1 persoană

  2. A fost tatal meu la mine doua saptamani in aceasta vara. Ne-am bucurat sa il avem printre noi. E o persoana discreta, foarte calda si foarte calma. Surpriza a fost ca televizorul in camera lui mergea nonstop pe antena3. Nu-mi venea sa cred!!!! Stiam dintotdeauna ca are simpatii liberale. Acuma il injura pe presedinte de mama-focului. Nu mi-a venit sa cred!!!! Fiul meu cel mare care are 18 ani a venit la mine si mi-a zis: ,,Ai vazut la ce se uita la televizor Nelutu? Stii, eu nu vreau sa ma cert cu el pe chestii politice, e bunicul meu si il iubesc. I-am dat o carte sa citeasca! Stii cartea mea cu ,,Convorbiri cu regele Mihai I”? Si, surpriza, televizorul a intrat in pauza, tatal meu a iesit in curte cu cartea sa citeasca si au inceput discutiile pe seama celor citite din carte. Alt ton, alte discutii, fara nervi, alte abordari ale istoriei noastre din prisma celor citite…. Mi-a dat copilul o lectie!!!!!….. Sunt mandra de el!

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, e o nebunie cu televiziunile astea de stiri, am mai zis eu ca, de fapt, ele sunt cele care castiga alegerile, nu partidele, de la o vreme incoace. Si marele necaz este ca nu mai avem nicio institutie obiectiva care sa le sanctioneze derapajele. CNA nu isi mai face de mult treaba, e o alta institutie aservita, sursa de sinecuri pentru apropiatii Puterii, ca aproape toate celelalte de la noi.
      Cat despre copil, asa este, ti-a dat o lectie de actiune concreta, in loc de lamentari sterile si teama de drobul de sare. Si eu primesc des asa ceva de la fiica-mea. Dar stii de ce se intampla asta? Pentru ca noi am stiut cum sa-i crestem frumos si pentru ca le-am dat directia corecta in viata si libertatea de a judeca cu capul lor 😉

      Apreciază

  3. Permite-mi sa comentez, ca tocmai ce-am postat acum cateva zile un articol in care ii ziceam mamei tot ce prefer sa nu ii zic pe whatsapp, pentru ca m-am saturat de discutii despre tema referendumului intre noi doua.

    Ai dreptate cu ce zici. Daca discutam cu ei, putem sa ne dam seama ca uneori au dreptate. Dar nu intotdeauna. Mama mea este foarte incapatanata, ea iubeste (realmente) pe toata lumea, homosexual sau nu, dar crede ca homosexualitatea nu ar trebui legiferată. Argumentul ei suprem este religia, respectiv biserica, mama este foarte credincioasă. Are foarte mare incredere in votul asta si abia asteapta sa puna stampila pe DA. Am impresia ca orice contra-argument i-as aduce, ridica un zid in jurul ei si nu vrea sa-l asculte. Cine sunt eu sa le stiu pe toate?

    Deci, na… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Dar nici macar nu e vorba de parerea ta aici. Da-i sa citeasca parerile oamenilor cunoscuti sau a celor din bula care au scris despre asta. Sunt atat de multi care au motivat atat de frumos de ce vor sta acasa! Spune-i ca nu e nicio legatura intre credinta curata intr-un Dumnezeu si preotii, pastorii, imamii sau cum s-or mai numi dogmaticii aia periculosi care ne trag inapoi, ca civilizatie, prin mai toate religiile importante. Aia care se imbogatesc pe seama naivitatii unor credinciosi sinceri, ca mama ta. Cere-i sa-ti spuna cum se potriveste ura asta fata de niste semeni de-ai nostri care au avut ghinionul sa se nasca diferiti (pt ca e un ghinion asta, in lumea noastra intoleranta) cu preceptele crestine despre iubire si acceptare. In fine, stiu ca nu va folosi la nimic, dar eu macar am incercat 😉

      Apreciază

      • Crezi că nu i-am arătat ce au scris și alții de încredere…?

        Oricum, chestia e că eu am întâlnit extrem de puțini oameni în viața asta care sa fie deschiși sa asculte și părerea celorlalți și să se gândească „hey, stai puțin, poate chiar greșesc, ia sa ascult ce zice asta.” Mda, ce sa zic. Oricum cred că o să ajung și eu la vot ca sa zic Nu, pentru că la ce fraudă grosolana cred eu că se pregateste, nici nu-mi trece prin cap că n-o să se strângă Nr minim de votanți.

        Apreciază

        • Sa stii ca tendinta aceasta de a crede ca le stii pe toate e cumva in genele romanului. Si daca tii cont si de educatia deficitara pe care am primit-o in scoala, in care am fost invatati sa fim pedepsiti pentru cea mai mica greseala, obtii atitudinea asta de rezistenta la schimbare, atat de paguboasa, a mai tuturor. A schimba ceva inseamna a recunoaste ca ai gresit. Tu ai avut sansa nasterii intr-o alta epoca si a unor ani de studii afara, de aceea gandesti altfel. Altora, care nu au avut norocul tau, le e mai greu…
          In alta ordine de idei, am incercat sa intru la tine pe blog sa citesc articolul cu mama, dar nu am reusit. Sper ca e din cauza ca ai buluc de cititori, mai incerc mai tarziu 😉

          Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.