Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici cu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.

Publicitate

4 gânduri despre „Cel mai bucuros copil din lume

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.