Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte

M-am bucurat mult când s-au aliniat toate astrele şi am putut pleca într-o mică vacanţă de câteva zile, în Poiana Braşov, la sfârşitul lunii octombrie 2018. În primul rând, pentru că noi plecăm rar de tot undeva, cu excepţia cinematografului de la mall şi a cârciumioarei din cartier unde se face o ciorbă de fasole delicioasă. În al doilea rând, pentru că a fost ultima vacanţă de toamnă a copilului, valabilă doar pentru clasele primare, şi mi s-a părut o idee bună să profităm de ea. Şi în al treilea rând – dar nicidecum ultimul – pentru că urma să ne întâlnim la Braşov cu o familie foarte simpatică, întâlnită pe internet, cu care de-abia aşteptam să facem cunoştinţă. Pentru că vine o vârstă la care cam aşa arată blind date-urile: cuminţele şi în familie…

Am rezervat o cameră la un hotel care părea să ofere un raport bun calitate-preţ (plus un spa care îi atrăgea pe ai mei, pasionaţi de înot şi masaje) şi, într-o dimineaţă de luni, am plecat cu maşina pe DN1. Drumul s-a desfăşurat fără aglomeraţie în trafic şi fără întâmplări demne de menţionat. Poate cu excepţia unei discuţii mai interesante, pe care am avut-o pe când treceam prin faţa fostei rafinării de la Brazi:

– Uite, Luna, acolo a fost o rafinărie, a zis tatăl.

– Mda, a zis copilul, cu ochii în ecranul telefonului.

– Măcar ştii ce e aia?, am insistat noi să-i atragem interesul pentru lumea exterioară.

– Probabil ceva ce face lucruri rafinate.

– Şi ce e aia „rafinat”?

– Păi e atunci când bei o ceaşcă de ceai şi ridici degetul mic.

Exact.

Şi a mai fost un mic incident dătător de palpitaţii, atunci când am realizat, pe la Cotul Donului, că nu îmi aduc aminte să îi fi pus copilului în bagaje vreo haină mai groasă. Era în bluziţă şi atât.

– Luna…, am început eu cu teamă, ţi-ai luat geaca de fâş la tine?

– Evident că mi-am luat-o, m-a liniştit ea. E în bagaj.

Parenting responsabil, cică.  Noroc că a crescut copilul suficient cât să îşi poarte singur de grijă!

Oricum, haina nu s-a prea dovedit utilă în respectiva excursie. Erau spre 30 de grade la soare în Poiana Braşov. Aşa că mai degrabă am suferit eu de cald, pentru că mă pregătisem (prea) prudent, cu pulovăre, căciuli şi fulare, decât copilul de frig în bluziţele ei subţiri.

Era, într-adevăr, drăguţ la hotelul Escalade. Acesta este aşezat convenabil, pe la mijlocul staţiunii şi pe marginea drumului principal, e curat, areun restaurant rezonabil şi o bază de agrement bună dacă petreci acolo doar câteva zile. Adică piscina cu hidro-terapie e frumuşică, dar cam mică, iar sala de jocuri pusă la dispoziţia clienţilor ar necesita reparaţii serioase, cu darts-ul care nu funcţiona sau masa de ping-pong strâmbă. Parcarea este şi ea destul de generoasă – lucru care s-a dovedit util pentru mine într-un fel pe care încă nu îl puteam bănui în prima zi.

După ce ne-am instalat, acomodat şi odihnit, am ieşit la întâlnirea pe nevăzute cu prietenii de pe Facebook. Din fericire, şi ei s-au dovedit aşa cum ni-i imaginam şi ceva pe deasupra (fetiţa lor e genul acela care te face să crezi că a răsărit soarele dacă intră ea undeva, şi pentru care mi-ar mai trebui cel puţin un blog, dacă aş asista la mai multe conversaţii de-ale ei cu fiică-mea), aşa că am petrecut o seară agreabilă, cu o şedinţă de călărie pentru fetele noastre la stâna din buza staţiunii şi o masă la Coliba Haiducilor, singurul restaurant din apropiere deschis într-o luni de octombrie.

A doua zi, copiii mei (Luna şi bărbatu-meu, adică) s-au jucat în piscină şi la baza sportivă de lângă hotel, unde au condus maşinuţe 4X4 pe teren accidentat, au mângâiat „căţeluşi” prietenoşi şi au tras la tir cu nişte arme care mie îmi păreau îngrijorător de autentice.

Am urcat apoi cu telecabina pe Postăvaru – o adevărată probă de curaj din partea mea, anxioasă cum sunt), am admirat un pic peisajul şi un parapantist curajos, şi ne-am întors, ca nişte ne-aventurieri ce suntem, cu următoarea telecabină. Seara, am coborât în Braşov, să luăm masa împreună cu noii noştri prieteni. Lunei i-a plăcut la nebunie oraşul văzut prin parbrizul maşinii şi ne-a decretat:

– Când o să fiu mare, o să mă mut la Braşov. Sper că nu o să vă deranjeze să veniţi cu mine aici, când o să fiţi la pensie.

Am apreciat, desigur, generozitatea acestui gând curat, de copil. Ba chiar m-am gândit că nici nu pare o idee atât de rea. Oraşul e, într-adevăr, mai liniştit decât Bucureştiul, centrul acela vechi arată occidental, atmosfera şi mâncarea de la restaurantul italienesc la care am mâncat au fost foarte plăcute (restaurantul Dei Frati, cam scump pentru gustul meu, dar foarte bun atunci când plăteşte altcineva, aşa cum a fost şi cazul nostru), aerul serii în care ne-am plimbat aiurea pe străzi era de-a dreptul savuros pentru unii ca noi, obişnuiţi cu poluarea din Capitală… Pe scurt, încă o zi frumoasă se încheia aici. Ca să nu mai punem la socoteală şi caserola uriaşă cu tiramisu de-li-cios făcut de noua noastră prietenă de la Braşov şi care ne-a îndulcit tot restul şederii la hotel.

A treia zi, ne-am hotărât că Poiana nu mai are ce să ne ofere, aşa că am luat-o înspre Bran. Intenţionam să profităm de faptul că era Halloween-ul, probabil că la „castelul lui Dracula” erau multe activităţi tematice într-o astfel de zi. Am ajuns acolo după un mic ocol prin Ghimbav, să se poată da copiii mei cu kartul pe o pistă mai serioasă:

Apoi am avut o tentativă să renunţăm la Bran, după ce ne-am trezit într-o coadă de maşini ca la un semafor în centrul Bucureştiului, la ieşirea din Zărneşti. E acolo un drum în construcţie de luni întregi, o bătaie de joc aşa cum se întâlneşte peste tot în ţara asta administrată de impostori şi locuită de proşti (ca mine) care le înghit măgăriile. E de neînţeles faptul că se pot lungi atât de mult blocajele unui drum de un interes turistic uriaş… Dar faptul că stăteam pe loc a avut şi avantajele lui: am avut timp suficient să observăm, fotografiem şi chiar şi să citim toată această firmă aflată pe un magazin de pe marginea drumului, cea mai lungă şi mai românească versiune a lui „Coffee to go” pe care am văzut-o vreodată:

Când am ajuns, în sfârşit, la poalele castelului, în patria kitsch-urilor tematice, de unde, desigur, nu am rezistat să nu ne aprovizionăm cu ceva recuzită:

Am vizitat şi castelul, dar doar pentru a ne re-confirma, dacă mai era cazul, că nu suntem deloc, dar deloc!, genul acela de turişti. Noi, adulţii, ne-am plictisit copios, iar pe Luna nu a părut să o intereseze nimic din istoria acelor locuri. Aşa că am regretat banii daţi pe bilete şi suflul pierdut cu urcarea nenumăratelor scări.

Pentru ultima seară în Poiană, ne-am hotărât să mergem să căutăm o masă de ping-pong pe care chiar să se poată juca, la centrul de agrement de la baza pârtiei din staţiune. Apoi, intenţionam să căutăm şi un restaurant local, la care să putem ajunge în plimbare uşoară, de seară. Doar că planurile ne-au fost date complet peste cap. Probabil din cauza mea, trebuie să recunosc. Pentru că eu m-am încăpăţânat să aleg un alt drum decât ai mei, până la centru. Ei au zis că o iau pe o scurtătură, eu le-am atras atenţia că mie îmi pare mai degrabă lungitură, ei au zis să o luăm pe căi diferite şi să vedem care ajunge primul. Şi sunt convinsă că aş fi ajuns eu, dacă atenţia nu mi-ar fi fost atrasă de… un mieunat. Se auzea de departe, în liniştea serii (era cam ora 18:00 şi deja întuneric), chiar vizavi de centrul de agrement. Un mieunat din acela mic, dar hotărât, de pisoi. Apoi am văzut o familie cu doi băieţei care se oprise lângă animăluţ. Copiii îl luaseră în mână, păreau să îl placă cu toţii, m-am bucurat gândindu-mă că cel mic tocmai îşi găsise o familie şi am trecut mai departe. Dar nu m-am îndepărtat prea mult, că mieunatul a început să se audă din nou, sfâşâind cu şi mai multă putere tăcerea din jur. Copiii îl lăsaseră la loc pe pisoi, în iarbă, iar familia îşi văzuse de drumul ei, aparent fără niciun regret. Şi atunci, mi s-au învârtit în minte mai multe gânduri şi imagini (prea triste pentru a povesti despre ele acum) şi… m-am întors. O mâţă neagră care îmi încăpea perfect în palmă, de mică ce era, şi care a tăcut imediat cum am băgat-o la căldurică, în sân, sub haină. Mi-a fost clar că urma să fie pisica noastră.

Numai că ceea ce a urmat acestei hotărâri altruiste a fost o adevărată aventură, aiuritoare şi frustrantă, care ne-a pus foarte tare la încercare rezistenţa nervoasă. Despre ea, în partea a doua, însă. Pentru că astăzi prea m-am lungit, nu-i aşa?

6 gânduri despre „Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte

    • Nu fi cobe, te rog! Chiar acum fac un efort deosebit sa o scriu, poate-poate reusesc sa o si termin inca de azi :-))))
      Dar sa stii ca nu am uitat ca ma intrebasesi atunci, la povestirile din Europa, cum ne-a placut la Europa Park. O sa-ti raspund eu la un moment dat… Sper…

      Apreciază

  1. Pingback: Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte (continuare) | Mama Aluniţă

  2. Pingback: Un căţel | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.