Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte (continuare)

După cum vă povesteam ieri, în seara de Halloween a anului 2018, am cules de pe marginea unui drum din Poiana Braşov o mâţă mare cât palma mea. Era toată numai piele, oase şi mieunat. Am căutat un chioşc de unde să îi pot cumpăra ceva de mâncare micului sufleţel. Judecând după mărimea sa, acel ceva nu putea fi decât lapte, aşa că i-am luat o cutie cu lapte UHT (la preţ cu peste 50% mai mare decât cel de la Mega Image-ul meu, pentru că, am uitat să vă spun, în Poiană cam toate preţurile depăşesc nişte limite ale bunului simţ). Am găsit şi o cutie de carton curată, în care am încercat să îi încropesc pisicuţei un adăpost, ca să îşi poată bea liniştită lăpticul. Dar s-a dovedit că nu prea ştia cum se face treaba asta, aşa că până la urmă am „hrănit”-o, cât de cât, cu degetul. Îl înmuiam în lapte, iar ea îl lingea. După o vreme (îndelungată, pentru că deh, cât lapte poţi să iei aşa, deodată, cu limbuţa aia de nici un centimetru pătrat?), ne-am întors lângă centrul unde ai mei jucau ping-pong, m-am aşezat pe o bancă şi am început să caut, pe net, adăpost peste noapte pentru micuţa creatură. La hotelul nostru, accesul cu animale era interzis. Ştiam asta încă de când făcuserăm rezervarea, pentru că, altfel, ne-am fi luat şi căţelul cu noi.

Am căutat mai întâi adăposturi pentru animale din Braşov. M-am gândit că, acolo unde merge mia, merge şi suta. După câteva telefoane, am renunţat la speranţa asta. Ba nu răspundea nimeni, ba erau adăposturi doar pentru căţei, ba erau doar pentru animăluţe cu stăpân, ba chiar m-a şi luat cineva la întrebări paranoice, de unde am făcut rost de numărul lor de telefon. Am căutat apoi cabinete veterinare, gândindu-mă că or şti medicii unde mă pot adresa. Dar am descoperit că nu sunt foarte multe cabinete în Braşov. În plus, cum se făcuse deja ora 19:00, nici nu mai erau deschise unele dintre ele. Între timp, au ieşit şi ai mei de la ping-pong. Ei erau înfometaţi (săriserăm şi prânzul în acea zi, luaserăm doar nişte langoşi şi cafele la Bran), eu eram uşor degerată, pentru că stăteam de vreo oră afară… Am sunat şi la noii noştri prieteni din oraş. Nu au animale şi nici nu ne puteau ajuta direct (cea mică e alergică), dar poate ştiau vreun veterinar de încredere. Şi ştiau. Am primit un număr de telefon mobil, însă respectivul medic plecase deja de la serviciu. M-a îndrumat către un adăpost unde nu mi-a răspuns nimeni.

Eram la penultimul număr de telefon la care puteam suna şi la ultimele 16 procente din bateria telefonului. Un cabinet care închidea la ora 20:00. Am sunat şi mi-am spus discursul, repetat deja de vreo zece ori până acum:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm un adăpost pentru ea, peste noapte. La hotel e interzis cu animale, dar mâine oricum plecăm spre casă şi o luăm înapoi.

Şi atunci s-a auzit vocea speranţei pierdute. Sub forma vocii unui veterinar aparent tânăr:

– Ǎăăă… bine… o puteţi aduce aici. Dar vă rog să ajungeţi până în ora 20:00.

M-am uitat la ceas: era 19:20. Am luat cutia cu pisica, le-am făcut semn alor mei să ne grăbim şi i-am răspuns medicului:

– Fugim spre maşină. Cât facem până acolo, cât ne ia până în oraş, cu siguranţă ne încadrăm. Mulţumesc mult de tot!

A urmat o cursă contra cronometru, mai întâi pe jos, apoi cu maşina. Nici nu îndrăzneam să mă uit la bărbatu-meu, săracu’, pus în situaţia de a conduce iar, prin curbe şi pe un întuneric beznă, deşi era obosit după o zi plină şi, bonus, nemâncat. Dar şi el iubeşte mult animalele, aşa că în niciun caz nu se punea problema să nu încercăm tot ce putem pentru aia mică. E eroul meu.

Cabinetul unde trebuia să ajungem se numea Kerberos, iar adresa pe care o găsisem pe net era strada Nu-Mai-Ştiu-Cum nr. 80. N-o fi eu mare fană de tehnologie modernă şi oi refuza eu să folosesc astfel de aplicaţii atunci când sunt la volan, dar acum mă aflam (din nou) într-o situaţie în care merita să fiu profund recunoscătoare dezvoltatorilor Waze pentru aplicaţia lor. Nici unul dintre noi nu cunoştea oraşul, aşa că, fără Waze, nici nu am fi reuşit să găsim vreodată acea stradă. Şi am fost foarte surprinşi să descoperim, cu această ocazie, cât de întins şi de întortocheat este, de fapt, Braşovul, din care nu ştiusem până atunci decât centrul vechi şi drumurile spre Bucureşti. Dar cel mai surprinşi am fost să auzim vocea domnişoarei Waze pe când urmăream numerele pe partea dreaptă a străzii (pe care se află numerele pare, după cum ştie toată lumea) şi ne aflam încă în dreptul unui număr mic:

– Aţi ajuns la destinaţie.

Ora 19:50. Dar nu era niciun cabinet veterinar acolo, deci ne-am zis că o fi vreo greşeală în aplicaţie şi ne-am continuat drumul în susul străzii. Pe la numărul 40, strada s-a terminat. În faţa noastră se afla o stradă de-a curmezişul, cu multe conducte mari de apă la vedere, prin care ne era destul de clar că nu putem trece. Am făcut cale întoarsă, să ne mai uităm o dată. Era deja 19:55. Şi atunci am observat că numerele continuau pe partea cealaltă: adică pe dreapta ajunseseră la 40 şi continuau înspre 80 pe stânga. Nu mai văzuserăm niciodată aşa ceva, doar la camerele de hotel, cu siguranţă greşiserăm ceva, undeva, dar bine că ajungeam acum în faţa cabinetului (o casă cu o firmă mare pe ea) şi era de-abia 19:57. Reuşiserăm.

Am ţâşnit din maşină cu pisicuţa în braţe. Am sunat la soneria de la poartă. Am aşteptat. Şi iar am sunat, şi iar am aşteptat. Nu răspundea nimeni. Iar ferestrele erau întunecate. Am simţit o gheară în inimă şi am scos mobilul. Am format numărul (tot de mobil) la care vorbisem mai devreme cu medicul. Şi bineînţeles că… nu mi-a răspuns nimeni.

Dărâmată, m-am întors în maşină. Şi i-am cerut scuze bărbatului meu, că nu îl ascultasem. El îmi spusese, pe când ne tot învârteam pe străduţe întunecate prin oraş, să îl mai sun o dată pe medic. Să îi confirm că suntem pe drumul spre el. Să nu cumva să plece înainte. Iar eu îi spusesem că nu are cum să plece, dacă am stabilit că ajungem până în 20:00, când se închide clinica. Şi că are numărul meu de mobil în lista de apeluri, dacă intervine ceva, mă poate suna. L-am întrebat pe bărbatu-meu cum de a ştiut că poate să facă cineva o astfel de măgărie.

– Pentru că eu am de-a face cu mai mulţi oameni decât tine, mi-a răspuns el. Şi ştiu că pot exista şi unii aşa. Mulţi, de fapt.

E adevărat, el îmi spune mereu că eu trăiesc într-un turn de fildeş…

Mai aveam un singur număr de telefon neîncercat, de la un cabinet veterinar care închidea la 21:00. Aproape complet lipsită de speranţă, l-am format şi pe acesta:

– Bună seara. Suntem turişti, am găsit o pisicuţă în Poiană şi căutăm… bla-bla…

Nu mi-a venit să cred când am auzit răspunsul – unei doamne, de data aceasta:

– Sigur. Veniţi la noi. Suntem la capătul lui 52.

Evident că m-a pufnit râsul, şi de bucurie, pentru că ni se oferea o nouă speranţă, şi pentru că mereu m-au amuzat localnicii cărora le ceri ajutorul, ca turist care te afli clar într-un loc complet necunoscut, iar ei îţi răspund cu genul acesta de indicaţii extrem de „precise”: „La capătul lui 52”. Dar nu era grav, doar o aveam pe domnişoara Waze cu noi. Aşa că am introdus noua adresă în aplicaţie şi am pornit din nou la drum.

Din păcate, clinica veterinară K2, înspre care ne îndreptam acum, părea să fie în capătul total opus al oraşului. Am făcut vreo jumătate de oră până acolo, tot pe străduţe întortocheate si slab iluminate. La un moment dat, casele au început să se rărească, apoi au dispărut complet, când am intrat într-o zonă industrială, de periferie, apoi s-au rărit şi întreprinderile, depozitele şi ce naiba de clădiri industriale mai erau pe acolo, apoi a dispărut drumul şi, când la capătul unui drum pietruit, ca de ţară, ne-am trezit în buza unei păduri, domnişoara Waze ne-a anunţat cu acelaşi glas duios dintotdeauna:

– Aţi ajuns la destinaţie.

În acest moment al naraţiunii, mi se pare important să vă reamintesc că ne aflam în ziua de Halloween. Adică tot acel peisaj dubios, cu noapte, pădure şi clădiri răzleţe devenea de-a dreptul horror în acea conjunctură. Parcă eram personaje de film prost. Sau proşti. În fine…

Am sunat din nou la clinică, am povestit că ne rătăciserăm, am reuşit să căpătăm (cu greu) un nou indiciu important: ar fi trebuit să ne oprim lângă un sens giratoriu. Şi, cum ne aminteam că zăriserăm unul pe drum, ne-am întors până la el. Iar acolo, într-adevăr, se afla clinica. Am intrat într-o sală mare de aşteptare, plini de speranţă şi cu puiul de pisică în braţe. Doamna cu care vorbisem la telefon se afla la recepţie, foarte drăguţă şi zâmbitoare, m-a rugat să aştept puţin, cât se duce ea să îl anunţe pe medic. După câteva secunde s-a întors, mult mai puţin zâmbitoare:

– Îmi pare rău, dar domnul doctor a zis că nu mai primim animale în gazdă.

– De când?, am întrebat eu în uşoară stare de şoc.

– De acum. Nu am ştiut, e prima dată când aud asta, îmi pare rău că aţi venit degeaba…

Există momente când pur şi simplu simt cum mă transform într-un butoi cu pulbere. Aşa mă simţeam şi acum. Ba mai mult, auzeam deja fitilul sfârâind, din ce în ce mai aproape de urechea mea. Aşa că am preferat să fac stânga-mprejur şi să ies val-vârtej din clinică, fără o vorbă, înainte de a scoate unele pe care să le regret mai apoi. De data asta, nici bărbatu-meu nu mai avea nimic de spus, pentru că nu mai putea fi vorba de vina mea aici. Doar Luna a deschis gura, în timp ce ne întorceam sideraţi înspre Poiană:

– Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, nu mai vreau să mă mut vreodată în oraşul ăsta. Sper că nu vă supăraţi dacă nu vă mai iau cu mine aici.

Nu ne supăram. Chiar n-ar mai fi fost loc de o supărare nouă în sufletele noastre, în acele momente…

În drumul spre casă, am oprit la o farmacie şi am cumpărat câteva seringi, cu care am hrănit mai eficient pisicuţa. Apoi, când am parcat la hotel, i-am amenajat un culcuş cât mai cald cu putinţă, în cutia de carton, pe care am instalat-o în portbagajul maşinii. I-am lăsat acolo, pe lângă câteva prosoape moi, guleraşul meu din blană artificială de care stătuse lipită cam tot drumul, pe umărul meu. Să pară că încă sunt cu ea. I-am urat noapte bună şi ne-am rugat să nu fie prea frig peste noapte, cât să nu reziste.

Şi nu a fost. Am coborât la maşină din trei în trei ore, ca să verific pisicuţa şi să o hrănesc. Aşa îmi aduceam eu aminte că se face cu bebeluşii, când sunt foarte mici: trebuie hrăniţi puţin şi des. Dacă mi-ar fi spus cineva, înainte de întâmplarea aceasta, că voi avea vreodată curajul să stau singură  într-o parcare, în toiul nopţii şi în mijlocul munţilor, aş fi zis că e complet nebun. Şi totuşi, chiar asta am făcut. De trei ori. E drept că îmi ţâţâia fundul de frică, dar nici nu puteam lăsa de izbelişte sufleţelul acela mic şi amărât. Iar ca să fie totul şi mai complicat, vă mai amintesc o dată că vorbim despre noaptea de Halloween. Adică peste tot pe unde zapam, la televizor, ca să îmi omor (!) timpul între două sesiuni de „alăptare”, erau filme de groază şi documentare aşijderea. Perfect potrivite moralului şi anxietăţilor mele. De altfel, ţin să mulţumesc pe această cale canalului Happy Channel, pentru a nu fi căzut în capcana acestei sărbători păgâne: a fost singurul canal la care m-am putut uita în acea noapte, pentru că transmitea… Neveste disperate. Nu numai că nu era horror, dar era şi plăcerea mea vinovată în materie de seriale: l-am văzut pe tot, acum mulţi ani, deşi era telenovelă în toată regula.

A doua zi, am ajuns cu toţii, cu bine, înapoi la Bucureşti. Pisicuţa a stat aproape tot drumul pe umărul meu şi a primit numele de Maya (în amintirea căţeluşei Saint-Bernard cu acest nume, pe care o cunoscuserăm în Poiană cu o zi înainte).

Îmi pare rău că nu a fost acceptată propunerea mea de a o boteza Drac, inspirată de faptul că e neagră şi că a fost găsită de Halloween. Ai mei au spus că e un nume jignitor pentru biata pisică, dar mie mi se părea perfect. Sau Dracky, măcar, în amintirea lui Dracula cel simpatic din Hotel Transilvania. Dar a rămas Maya. Iar Maya, după vreo săptămână în care am continuat să mă trezesc regulat nopţile, ca să o hrănesc cu biberonul (un biberon special pentru pisici, din care îi dădeam un lapte praf special pentru pisici), s-a înţărcat rapid şi a început să prindă bine în greutate.

Apoi ne-a umplut pe toţi de micoză, începând cu umărul meu, pe care îi plăcea ei să stea atunci când era teribil de mică, şi terminând cu câinele care ne aştepta acasă, cu trecere prin toată pielea copilului, bineînţeles. Au urmat peste două luni de tratamente obositoare şi costisitoare, de analize şi consulturi medicale nu întotdeauna plăcute (aşa cum am povestit aici).

Însă acum se pare că suntem cu toţii bine. Maya e de vreo zece ori mai mare ca atunci când am găsit-o şi cântărea doar 200 de grame. E jucăuşă şi omniprezentă, mai ceva ca un drac. Nu-mi mai încape pe umăr. Dar şi-a găsit un nou loc preferat: pe piept. Se aşază acolo la noi toţi, pe rând, atunci când are chef să fie mângâiată, şi începe să toarcă. Şi dacă este adevărat că pisicile au detector încorporat de probleme, de boli sau de sensibilităţi ale organismului, şi că se aşează pe oameni în dreptul lor, pentru a le semnala sau a încerca să le remedieze prin vibraţiile torsului lor specific, atunci probabil că şi noi aveam cu toţii o nevoie în piept de care nu eram conştienţi înainte să apară Maya. Aveam o lipsă în suflet. Cea pe care o umple ea acum.

Publicitate

3 gânduri despre „Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte (continuare)

  1. Pingback: Despre o mini-vacanţă de Halloween cu pisici negre în miez de noapte | Mama Aluniţă

  2. Pingback: Avem mult suflet de dat | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.